Părintele Teofil Părăian – Suntem datori cu iubirea!

0
19

– Vorbiţi-ne despre iubire.

– Despre iubire trebuie vorbit totdeauna, nu numai în Postul Paştilor. Iubirea este o capacitate a omului, care trebuie reglementată după porunca lui Dumnezeu. Să-L iubim pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine.

Însă aceasta este până la urmă o perfor­manţă, pentru că nu ştiu cine poate spune cu siguranţă şi cu convingere că-L iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice, iar pe aproapele său, ca pe sine însuşi. Însă acesta este principiul, aceasta este porunca.

Noi totdeauna trebuie să ştim că suntem datori cu iubire faţă de oameni. Suntem datori!

„Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim”. Suntem datori cu iubirea!

Niciodată nu trebuie să considerăm că ne-am împlinit datoria de a iubi. Există o iubire care se realizează spontan. Cred că ştiţi versurile din cântecul acela popular:

 

Pe la poarta cui mi-e drag,
Treabă n-am, şi tot îmi fac,
Pe la care mi-e urât,
Am treabă, şi nu mă duc.

E o aşezare, o stare sufletească pe care oamenii o exprimă în felul acesta. Pentru că e o realitate: există o iubire spontană, o iubire care se realizează nu pe bază de poruncă, ci pe bază de spontaneitate.

Pe oameni îi primeşti în suflet cum sunt, pentru că să ştiţi că dacă iubeşti pe cineva, îl iubeşti cu defecte cu tot, iar dacă nu-l iubeşti, nu-l iubeşti nici cu calităţile pe care le are.

Deci există o spontaneitate în iubire. Aceasta nu este reglementată de poruncă şi nu este după poruncă, ci este din capacitatea noastră şi din aşezarea noastră. Dacă poţi să iubeşti pe cineva în felul acesta, iubirea trebuie lărgită şi la cei pe care nu poţi să-i primeşti în suflet şi pe care nu poţi să-i iubeşti. 

A iubi pe cineva înseamnă a-l primi în suflet, a-l purta în suflet, a ţi-l face propriu, a-l avea şi în inimă, nu numai în afară de tine, ci mai ales înăuntrul tău. În privinţa aceasta, vă spun o poezie:

 

Te port în mine
de Zorica Laţcu

Te port în suflet, ca pe-un vas de preţ,
Ca pe-o comoară-nchisă cu peceţi,
Te port în trup, în sânii albi şi grei,
Cum poartă rodia sămânţa ei.

Te port în minte, ca pe-un imn sfinţit,
Un cântec vechi, cu crai din Răsărit.
Şi port la gât, nepreţuit şirag,
Strânsoarea cald-a braţului tău drag.

Te port în mine tainic, ca pe-un vis,
În cer înalt de noapte te-am închis.
Te port, lumină rumenă de zori,
Cum poartă florile mireasma lor.
Te port pe buze, ca pe-un fagur plin,
O poamă aurită de smochin,

Te port în braţe, horbote subţiri,
Mănunchi legat cu grijă, fir cu fir.
Cum poartă rodul floarea de cais,
Adânc te port în trupul meu şi-n vis.

 

Asta înseamnă să iubeşti pe cineva cu adevărat şi chiar după poruncă.

“Din Ospăţul Credinţei. Răspunsuri la întrebări ale credincioşilor” – Arhim. Teofil Părăian. Editura Mitropolia Olteniei