Părintele Teofil Părăian – Despre rugăciunea inimii

0
17

– Vă rugăm, spuneţi-ne câteva cuvinte despre rugăciunea inimii şi necesitatea ei.

– Rugăciunea inimii este o rugăciune care îl angajează pe om într-o viaţă duhovnicească autentică; îi dă posibilitatea să se îmbunătăţească, să-şi cunoască defectele, să şi le îndrepte; îl pune în legătură cu Dumnezeu.

Însă rugăciunea inimii (rugăciunea de toată vremea sau rugăciunea lui Iisus, cum i se mai zice) nu înseamnă pur şi simplu repetarea cuvintelor: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, deşi aceasta e o metodă, un mijloc de angajare faţă de Dumnezeu.

Călugării sunt datori cu rugăciunea acesta, iar mirenii sunt sfătuiţi să o întrebuinţeze.

Rugăciunea aceasta n-are un regim, n-are o ţintă, ci are doar o angajare; deci tot timpul trebuie să îţi ţii mintea legată de Dumnezeu. Dacă se poate, să fie aşa de deasă rugăciunea cât e de deasă respiraţia.

Lucrul acesta de fapt nu se poate realiza totdeauna. Uite, de exemplu, eu acum respir, vorbind, dar nu zic în acelaşi timp: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, ci socotesc că ceea ce fac e o slujbă adusă lui Dumnezeu.

Dacă, de exemplu, acum aş fi venit eu aici ca să vorbesc despre „Urcuşul duhovnicesc” şi m-aş fi apucat să zic: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, de când am venit şi până când voi pleca, nu ştiu câţi ar mai fi rămas în sală, că nu pentru asta au venit.

Însă cred că ceea ce fac eu acum este primit de Dumnezeu ca o slujbă adusă lui Dumnezeu. Şi niciodată nu m-am gândit că la sfârşitul vieţii, când voi sta la judecata particulară a lui Dumnezeu, o să zică Dumnezeu: „Bine, bine, dar ai mai fi putut zice de vreun milion de ori «Doamne Iisuse…», şi n-ai zis”.

De ce? Pentru că asta este o chestiune a mea, nu este o chestiune a lui Dumnezeu. Dacă eu zic: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, zic ca să mi se limpezească mintea, pentru că eu cred că Dumnezeu m-a miluit de când am zis întâi „Doamne, miluieşte-mă”; şi cred că n-o să numere Dumnezeu de câte ori zic „Doamne, miluieşte-mă”, ca să mă miluiască, ci asta este partea mea, pentru angajarea mea într-o atmosferă de gândire duhovnicească.

Tatăl fiului risipitor, de pildă, când fiul risipitor s-a întors acasă şi i-a zis: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta, nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (nici n-a mai apucat să zică: „Primeşte-mă ca pe unul dintre argaţii tăi”, aşa cum şi-a făcut el socoteala), tatăl lui n-a zis: „No, zi de vreo sută de ori aşa, c-apoi te iert!”, ci l-a iertat dint-o dată: a alergat înaintea lui, l-a îmbră­ţişat şi nici nu l-a lăsat să mai zică ceva.

Deci Dumnezeu e bun-bucuros să ne primească; iar aceasta e o metodă de cercetare, de introspecţie, de cercetare pentru noi înşine şi de dorinţa de a fi cu Dumnezeu.

De altfel, să ştiţi că asta nu-i ultima posibilitate de rugăciune. De fapt, adevărata noastră rugăciune ar trebui să fie rugăciunea Apocalipsei sau rugăciunea liturgică, ecfonisele Liturghiei: „Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire îţi înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”;

„Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire îţi înălţăm”; „Că sfânt eşti, Dumnezeul nostru, şi Ţie mărire îţi înălţăm”; „Că Tu eşti sfinţirea noastră”.

O izbucnire de felul acesta ar trebui să fie, de fapt, rugăciunea noastră cea mai adevărată şi cea mai reală. Dar noi, ca să ajungem la rugăciunea aceasta, ca să ajungem să revărsăm din sufletul nostru, să izbucnim din sufletul nostru cuvinte ca acestea: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”, trebuie să ne pregătim pentru asta prin rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

Dar, încă o dată spun, rugăciunea nu este singura modalitate de a-I sluji lui Dumnezeu. La slujbă spunem: „Toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Chiar dacă se spune de multe ori: „Domnului să ne rugăm”, nu se uită să se spună că toată viaţa, toate laturile existenţei noastre, toate fibrele existenţei noastre trebuie să fie în slujba lui Dumnezeu.

Şi, pentru ca să se poată ajunge la aceasta, ne folosim şi de metoda aceasta, cu „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

„Din Ospăţul Credinţei. Răspunsuri la întrebări ale credincioşilor” – Arhim. Teofil Părăian. Editura Mitropolia Olteniei