Părintele Teofil Părăian – Despre părintele Arsenie Boca

0
53

Spuneți-ne ceva despre acel mare părinte Arsenie Boca.

Părintele Arsenie Boca a fost un om care prin naştere a fost înzestrat cu nişte calităţi pe care, dacă cineva nu le are, nu le poate dobândi. A fost o personalitate puternică, cu nişte daruri de la Dumnezeu, pe care le avea în mod deosebit faţă de alţii.

La acestea, s-a adăugat cultura lui, care n-a fost numai teologică, ci a fost şi o cultură laică bine pusă la punct, inclusiv cu cunoştinţe de medicină. Acel cuvânt de ordine pe care l-a spus el: „Oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină” arată că avea cunoştinţe de medicină.

Avea în vedere fizicul omului, pentru că omul e o fiinţă psiho-fizică şi nu poţi să neglijezi fizicul în favoarea sufletului, între suflet şi trup existând un raport direct proporţional. Dacă vrei să ai un suflet care înţelege, care se angajează, trebuie să ai şi partea fizică pusă în rânduială. Iar părintele avea în vedere lucrurile acestea.

În Pateric se spune: „îi ajunge călugărului, de va fi nevoitor, un ceas de somn pe noapte”. Să ştiţi că eu, dacă l-aş întâlni pe părintele care a zis vorba asta, i-aş spune că n-are dreptate. Şi Părintele Arsenie zicea că trebuie cel puţin şase ore de somn continuu pe noapte. Sunt nişte lucruri de care te izbeşti…

Sfântul Moise Arapul spunea că s-a păgubit mai mult din multa priveghere, din multa osteneală şi din puţina mâncare decât din mâncare multă şi din somn mult. Pentru că, tot forţându-se să doarmă puţin, a ajuns în situaţia să nu mai poată dormi şi cerea de la Dumnezeu puţin somn. Aşa că trebuie o dreaptă judecată, un echilibru în toate. Numai aşa se poate ajunge unde trebuie să se ajungă.

Iar Părintele Arsenie avea acest echilibru, această conştiinţă. De exemplu, cineva a venit la el şi i-a spus: „Părinte, nu ştiu ce se întâmplă cu mine, că am început să uit”, asta fiind în vremea postului, când făceau nişte nevoinţe. Şi părintele i-a zis: „Mă, mai încet cu postul!” De ce? Pentru că îşi dădea seama că există o legătură între trup şi suflet.

Părintele avea o putere de sinteză deosebită, o putere de pătrundere deosebită. Poate că uneori era spontan şi risca anumite afirmaţii pe care le făcea, dar în orice caz, avea curajul acesta al opiniei, pe care nu l-am întâlnit la alţi oameni, la alţi călugări; cunoştinţe teologice am mai întâlnit.

Mie, de exemplu, mi-a spus Părintele Arsenie, personal, odată, când am fost la el: „Bagă de seamă: cunoştinţe teologice pot avea şi necredincioşii, însă nu acesta e lucrul de căpetenie, ci lucrul de căpetenie este trăirea religioasă”.

Şi mi-a adus aminte, atunci, de un cuvânt din slujbele noastre -să ştiţi că eu ţin foarte mult la slujbele noastre -, şi anume prima catavasie de la înălţarea Domnului: „Cu dumnezeiescul nor fiind acoperit gângavul – e vorba de Moise -, a spus Legea cea scrisă de Dumnezeu. Căci scuturând tina de pe ochii minţii, vede pe Cel ce este şi se învaţă cunoştinţa Duhului, cinstind cu dumnezeieşti cântări”.

Deci cântările lui Moise au venit după ce şi-a curăţit tina de pe ochii minţii şi a învăţat cunoştinţa Duhului, după ce a fost învăluit cu dumnezeiescul nor. Asta este calea cea adevărată, când ai ajuns să ai o experienţă a întâlnirii cu Dumnezeu, când ai ajuns să te uimeşti de Dumnezeu.

Pentru că spune Sfântul Isaac Sirul: „încă nu L-a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se minunează de Dumnezeu”. Dacă nu te minunezi de Dumnezeu, încă nu L-ai cunoscut pe Dumnezeu.

Și-atunci, cântările tale (şi cele pe care le cânţi, şi textele pe care le citeşti) de fapt nu sunt ale tale, ci sunt ale altora, spuse şi de tine, cu participarea câtă o poţi avea. Or, când ai ajuns să te minunezi de Dumnezeu, atunci izbucneşti din sufletul tău cântări realizate de Duhul Sfânt, Care este lucrător în tine; sau cântările de la sfintele slujbe, pe care le cânţi, şi textele pe care le citeşti sunt izvorâte din sufletul tău.

De pildă, în Filocalie, în volumul al IV-lea, este o scriere despre Awa Filimon, în care ucenicul îl întreabă cum se face că dintre toate cărţile Scripturii cel mai mult citeşte din Psaltire. Şi el zice: „Frate, atâta dar a pus Dumnezeu în sufletul meu, din psalmi, încât sunt ca şi când eu aş fi autorul lor”.

De multe ori m-am gândit la cuvântul acesta al Awei Filimon şi am zis că şi pentru mine, doi psalmi sunt de parcă eu i-aş fi făcut: Psalmul 22: „Domnul este păstorul meu…” şi Psalmul 102, mai ales în partea unde se spune: „Cât este de departe cerul de pământ, atât e de mare bunătatea Lui (Dumnezeu) spre cei ce se tem de Dânsul./ Cât e de departe răsăritul de apus, atât a depărtat El de la noi fărădelegile noastre./ Cum miluieşte un tată pe copiii săi, aşa-i miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul”.

Partea asta îmi place cel mai mult, parcă aş fi făcut-o eu. Dar n-am fâcut-o, am primit-o şi mi-am împropriat-o. Acesta este rostul nostru, de a ne impropria cuvintele pe care le spunem, cântările pe care le cântăm.

Or părintele mi-a atras atenţia asupra acestei alcătuiri de la înălţarea Domnului: „Cu dumnezeiescul nor fiind acoperit gângavul – Moise adică -a spus Legea cea scrisă de Dumnezeu”, deci numai după ce a fost învăluit cu dumnezeiescul nor, cu Duhul Sfânt; „Căci, scuturând tina de pe ochii minţii, vede pe Cel ce este – pe Dumnezeu, căci Dumnezeu a zis: «Eu sunt Cel ce sunt» -şi se învaţă cunoştinţa Duhului, cinstind cu dumnezeieşti cântări”.

Aşa a fost părintele, un om care s-a impus în conştiinţa oamenilor prin personalitatea lui. Adică noi nu putem fi Părintele Arsenie, pentru că nu avem calităţile pe care le-a avut el de la Dumnezeu. Cultura noastră teologică sau viaţa pe care o ducem nu ne-a adus la măsurile acelea pe care le-a avut părintele prin înzestrarea lui.

La Sibiu, când am mers eu la Teologie, era arhiereu-vicar un părinte, Preasfinţitul Teodor Scorobeţ, un om tare cumsecade, un om blând, un om liniştit. Mie-mi plăcea tare mult de el. Şi, când m-a prezentat pe mine Mitropolitul Mladin (Părintele Mladin de atunci) ca un candidat la Teologie, i-a spus Preasfinţitului că sunt fără vedere. Şi Preasfinţitul zice: „Nu-i nimic, dă Dumnezeu alte daruri”. Aşa a fost de mângâietor cuvântul acesta al Preasfinţitului pentru mine!

Şi odată, vorbind cu Părintele Dumitru Călugăr de la Sibiu – care glumea şi zicea că noi suntem călugări făcuţi, dar el e născut călugăr, că-l cheamă Călugăr din copilărie -, am zis: oare prin ce osteneală a ajuns Preasfinţitul la aşezarea asta sufletească? Şi Părintele Călugăr zice: „Prin osteneala lui Dumnezeu, că aşa l-a lăsat Dumnezeu”.

Adică dacă îţi dă Dumnezeu un dar, acela e un dar pe care îl ai şi îl foloseşti; dar dacă nu-l ai de la Dumnezeu în mod special (pentru că Dumnezeu nu are cu tine planul pe care-l are cu cel căruia i-a dat darul), nu poţi ajunge să dobândeşti darul prin nişte mijloace, oricare ţi-ar fi osteneala.

Pentru că noi, de obicei când îi slujim lui Dumnezeu, nu-I slujim ca să ne dea un dar oarecare, ci îi slujim lui Dumnezeu pentru că „cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimii celei de o fiinţă şi nedespărţite” (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur). Prin urmare, îi slujim lui Dumnezeu pentru că aşa trebuie, pentru că nu putem să nu-I slujim lui Dumnezeu. Iar darurile vin dacă vrea Dumnezeu, unde şi cât ştie Dumnezeu.

Aşa că Părintele Arsenie a avut o înzestrare nativă deosebită.

“Din Ospăţul Credinţei. Răspunsuri la întrebări ale credincioşilor” – Arhim. Teofil Părăian. Editura Mitropolia Olteniei