Părintele Teofil Părăian – Cum să îți păzești mintea la rugăciune

0
235

– Vă rugăm să ne indicaţi o metodă prin care ne putem păzi mintea de gândurile rele care năvălesc asupra noastră la rugăciune.

– Dacă aţi citit în Pateric, poate aţi găsit şi faptul că un frate s-a dus la Avva Pimen şi i-a zis: „Părinte, ce să fac, că îmi vin în minte tot felul de gânduri rele”.

Şi Cuviosul Pimen i-a spus fratelui să oprească vântul să nu bată. Să-şi întindă pieptul şi braţele şi să oprească vântul. Fratele a zis că nu poate să oprească vântul, iar părintele i-a spus că aşa cum nu poţi să opreşti vântul să nu bată, tot aşa nu poţi să opreşti gândurile rele să nu vină; dar altceva poţi să faci: cu un gând bun, să înlături gândul cel rău.

Este o metodă de înlăturare a gândurilor. Noi însă avem mai la înde­mână o altă metodă, şi anume rugăciunea pe care mie-mi place s-o numesc „rugăciunea de toată vremea” sau rugăciunea deasă, rugăciunea neîncetată.

Atât cât poate să fie de neîncetată, dacă-i vorba, pentru că nu s-ar putea zice că cineva se roagă neîncetat, în sensul că spune neîncetat o formulă de rugăciune, cum ar fi „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Dar îndesirea acestei rugăciuni formează în suflet un fel de act reflex, un fel de paravan în faţa căruia se nimicesc gândurile, care, dacă această rugăciune e principală, în orice caz devin secundare şi în felul acesta nu au putere. Deci angajarea în rugăciunea de toată vremea este o angajare în lupta cu gândurile cele străine de conţinutul rugăciunii sau care nu sunt conforme cu voia lui Dumnezeu.

Apoi, pentru înlăturarea gândurilor rele ne ajută foarte mult înmulţirea gândurilor bune. Cu cât îţi împodobeşti mintea cu mai multe gânduri bune, cu atât se împuţinează gândurile cele rele.

Însă trebuie să fie o preocupare. Noi trebuie să ştim şi care sunt sursele de gânduri rele, din ce izvoare vin ele. Domnul Hristos spune că „din prisosul inimii grăieşte gura” (Matei 12, 34) şi că „din inima omului purced gândurile cele rele” (Matei 15, 19; Marcu 7, 21).

Şi enumeră, în Sfânta Evanghelie de la Marcu (cap. al 7-lea), 13 răutăţi, 13 chipuri ale răutăţii, care, chiar dacă rămân numai la nivelul gândului, totuşi îl întinează pe om; de aceea, toate acestea trebuie înlăturate.

Noi ştim că fiecare dintre oameni vine în lumea aceasta cu pozitive şi cu negative; vine cu calităţi şi cu predispoziţii spre rele.

Părintele Arsenie Boca vorbea despre copii ca fiind oglinda părinţilor. Copiii îi reprezintă pe părinţi nu numai din punct de vedere al figurii, al asemănării cu ei, ci îi repre­zintă şi din punct de vedere al stării lor sufleteşti.

Începuturile existentei noastre sunt precedate de existenţa celorlalţi, adică omul nu se alcătuieşte, pentru existenţa lui, numai în clipa conceperii, ci conceperea sa este pregătită de părinţii lui.

Părintele Arsenie îi îndemna pe oameni să nască oameni sfinţi. Or, ca să naşti oameni sfinţi, trebuie să fii tu însuţi sfânt şi să ai conştiinţa responsabilităţii asupra urmaşilor tăi.

Dar lucrurile acestea se petrec, cumva, de la sine, căci oamenii nu au prea multă conştiinţă a celor ce vor urma după ei, în sensul acesta, de a-i pregăti.

În orice caz, există un spectru vital, adică, aşa cum lumina e compusă din culorile care o alcătuiesc, tot aşa şi existenţa noastră e compusă din antecedentele existenţei noastre.

Asta înseamnă că noi îi aducem în lumea aceasta, în forma noastră de existenţă, pe înaintaşii noştri. Şi noi ne putem şi recunoaşte; eu, de pildă, ştiind de afirmaţia aceasta: „Copiii sunt oglinda părinţilor”, m-am urmărit pe mine în părinţii mei şi în bunicii mei, cât i-am cunoscut, şi i-am recunoscut în mine, în existenţa mea, cu ale lor, cu negative şi pozitive.

Eu am avut foarte mult de luptă, în tinereţile mele, cu nişte încărcături de gând pe care le-am descoperit atunci când m-am ocupat de rugăciunea de toată vremea, atât cât m-am ocupat, şi am constatat că port în mine nişte răutăţi care nu erau ale mele, ci erau ale altora în mine, dar pe care trebuia să le rezolv eu. Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-au rezolvat.

Apoi, există şi nişte influenţe din mediul înconjurător; faptul că te uiti la nişte spurcăciuni, de pildă la nişte filme necuviincioase, şi le aduci în tine, este o răutate pe care ţi-o faci cu mâna ta. Aduci în tine nişte lucruri pe care ai putea să nu le ai, dacă ai ocoli pricinile acelor răutăţi. Şi apoi, când vine vremea de rugăciune, în loc să-L vezi pe Dumnezeu, vezi spurcăciunile din suflet.

Cred că v-am mai spus eu şi rândul trecut, când v-am vorbit despre „Disciplina minţii prin rugăciunea de toată vremea”, că Sfântul Ioan cel ce a scris Scara, referindu-se la calitatea rugăciunii, vorbeşte despre rugăciune întinată (sau spurcată), despre rugăciune furată, despre rugăciune pierdută şi despre rugăciune curată.

Sfântul Ioan Scărarul nu-i îndeamnă pe oameni să renunţe la rugăciune, ci-i îndeamnă pe oameni să se roage. Cu care rugăciune? Cu rugăciunea cu care se pot ruga.

Şi să nu ne speriem de gândurile rele câte vin, de furtunile de gând câte pot veni, de zbuciumul interior cât îl poate avea cineva, să nu ne speriem, pentru că toate lucrurile acestea pot fi depăşite, dar numai în măsura în care ne angajăm la gânduri pozitive, în măsura în care ne angajăm la rugăciunea de toată vremea şi în măsura în care ocolim pricinile care înmulţesc gândurile rele.

Iar la aceasta ne ajută foarte mult faptul de a ne împodobi mintea cu lucruri frumoase.

“Din Ospăţul Credinţei. Răspunsuri la întrebări ale credincioşilor” – Arhim. Teofil Părăian. Editura Mitropolia Olteniei