Părintele Teofil Părăian – Când sufletul omului doreşte să cânte

0
42

– Aţi amintit faptul că în slujbele Bisericii putem cunoaşte şi afla multe despre persoana Mântuitorului Hristos. Există momente când sufletul omului doreşte să cânte. Există în acest sens contradicţie cu învăţătura părinţilor filocalici, care afirmă că prin cântare se risipeşte mintea de la rugăciune?

– Dragă, poate s-o risipească şi poate s-o adune. Toate ale omului, în mâinile omului, pot fi şi pozitive, şi negative. Dacă tu cânţi ca să te mai audă o dată cei din jur cât eşti de cântăreţ, atunci sigur că te risipeşti. Dar când cânţi ca să-I aduci slavă lui Dumnezeu, atunci n-ai cum să te risipeşti. Şi mai ales când cânţi preocupat şi de text, şi de cântare, nu te risipeşti.

Oameni de extremă au fost totdeauna şi au fost şi părinţi duhovniceşti care au văzut lucrurile într-o anumită optică. Noi nu trebuie să ne orientăm după fiecare de la care putem auzi ceva.

De exemplu, în Pateric se spune că un părinte avea un ucenic pe care l-a învăţat să zică rugăciunea de toată vremea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

Şi făcea lucrul acesta, dar s-a dus în Alexandria şi acolo a găsit creştini care îi slujeau lui Dumnezeu cu cântări, cu texte liturgice, cu rânduială de slujbă, şi i-a plăcut tare mult. Şi, când s-a întors acasă, i-a spus părintelui: „Vai, părinte, noi ne pierdem sufletul aici în pustie, dar să vezi ce fain e acolo, în Alexandria, unde cântă toţi”.

Şi părintele a zis: „Frate, ăstea sunt leacuri ale neputinţei, dar noi, ăştia care suntem în pustie, noi avem o hrană tare, pe care n-o pot suporta aceia”. Era un punct de vedere al părintelui respectiv.

Însă să ştiţi că noi nu putem face abstracţie de rugăciunea liturgică şi de modalitatea de exprimare prin cântare, pentru că noi învăţăm ceva prin acestea.

Dacă aş fi venit eu aici, să vă ţin o conferinţă despre Domnul Hristos, şi aş fi început să zic numai: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, imediat era sala goală, că asta o puteţi zice şi singuri.

Or voi, cei care aţi venit, aţi venit să auziţi o conferinţă întreagă, să auziţi nişte idei. La fel, când facem o slujbă, noi spunem nişte cuvinte care ne ajută să ne angajăm. Spunem în rugăciune către Maica Domnului, de exemplu: „Preasfântă Stăpâna mea, de Dumnezeu Născătoare, care eşti lumina întunecatului meu suflet, nădejdea, scăparea, acoperământul, mângâierea şi bucuria mea, mulţumesc ţie că m-ai învrednicit a mă împărtăşi cu preacuratul Trup şi cu scumpul Sânge al Fiului Tău. Te rog, înviază şi sufletul meu, cel omorât de păcate, Maica Dumnezeului celui milostiv…”

Sau la Paşti, de exemplu, dacă ne-am duce la biserică şi ar începe cineva să spună numai: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, nu ne-am simţi în atmosfera slujbei, aşa cum ne simţim când mergem acolo şi auzim: „Ziua învierii, popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă”.

„Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit”; „Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure. Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că Hristos a înviat, Veselia cea veşnică”.

„Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, veşnice; şi săltând, lăudăm pe Pricinuitorul, pe Cel unul binecuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri şi preamărit”.

Iată, sunt nişte lucruri, nişte monumente de gândire, nişte lucruri extraordinare, care ne ridică; şi noi nu putem renunţa la ele.

Cine vrea să renunţe la ele, treaba lui, dar să ştiţi că Biserica prin asta există şi prin asta se susţine.

“Din Ospăţul Credinţei. Răspunsuri la întrebări ale credincioşilor” – Arhim. Teofil Părăian. Editura Mitropolia Olteniei