Paradoxul libertăţii

0
231

FlutureCunoscându-ne de mai înainte puterile, Domnul nostru, Iisus Hristos, nu ne va încerca peste puterile noastre. Dacă încercările ni se par prea anevoioase, acesta este semnul că nu ne-am încredinţat întru totul voii lui Dumnezeu.

„Prin libertatea sa, omul este de extracţie dumnezeiască, este chiar egal lui Dumnezeu”, scrie Sfântul Grigorie de Nyssa (trăitor în secolul al IV-lea). Zidit după chipul lui Dumnezeu, protopărintele Adam era liber. Pentru a-i îngădui să-şi împlinească libertatea aceasta, Dumnezeu i-a poruncit însă să nu guste din rodul pomului cunoştinţei binelului şi răului. Însă Adam nu L-a ascultat, lăsându-se înşelat de Satan şi de perspectiva de a deveni „asemenea unui Dumnezeu”. Mai mult decât atât, în loc să se pocăiască, atunci când Dumnezeu l-a chemat: „Unde eşti, Adame?”, el a aruncat responsabilitatea greşelii asupra Evei. Rezultatul: Adam a fost alungat din Grădina Raiului.

Fără îndoială, Adam suntem noi, toţi. Sfântul Siluan este convins de aceasta: dacă, deunăzi, protopărintele Adam l-ar fi iubit cu adevărat pe Dumnezeu, şi el, şi toţi urmaşii săi s-ar fi aflat astăzi în Rai. Tot aşa, dacă noi, cei ce vieţuim astăzi, am asculta, am ajunge în împărăţia Cerurilor, fiindcă Sfântul Duh viază în inima noastră.

Puţini sunt cei ce cunosc taina ascultării. Cel ce ascultă este mare înaintea lui Dumnezeu. Fără îndoială că aşa este. Dar de ce să asculte? De poruncile lui Iisus Hristos – noul Arbore al vieţii, după cum ne aminteşte Sfântul Siluan -, care, făcând o sinteză surpinzătoare între Lege şi Profeţi, ne cere, înainte de toate, să-L iubim pe Dumnezeu din toată fiinţa noastră, ca şi pe aproapele nostru. Dar, după cum ne arată parabola tânărului bogat din Sfânta Evanghelie (Mat. 19, 16-22), cuvântul evanghelic trece mult dincolo de vechile prevederi ale Decalogului. El ne îndeamnă să abandonăm totul, cu o îndrăzneală ieşită din comun, pentru a ne îndrepta către necunoscutul împărăţiei Cerurilor, să umblăm pe urmele lui Iisus Hristos, care ne-a dăruit, prin însăşi pilda Sa, modelul ascultării depline.

Contrar a ceea ce termenul lasă să se înţeleagă, poruncile evanghelice nu sunt de ordin etic, ci de ordin ontologic; ele privesc însăşi „fiinţa” omului, creat după chipul lui Dumnezeu. Nefiind înainte de toate precepte morale, ci vectori de energie dumnezeiască, ele sunt căi ale mântuirii, iar Sfântul Siluan este îndreptăţit să ne spună: Cel ce va păzi toate poruncile lui Iisus Hristos va avea pururea cu sine, chiar dacă abia simţită, prezenţa harului.

Acest toate este grăitor. Pentru stareţ, toate vorbele şi toate gesturile lui Iisus Hristos au, într-un anumit fel, valoare de „porunci”: Pentru a dobândi dragostea lui Dumnezeu, se cuvine să respectăm tot ceea ce Domnul ne-a poruncit în Evanghelia Sa sfântă. Nu trebuie, aşadar, numai să devenim smeriţi, blânzi, cumsecade, iubitori sau milostivi în purtarea noastră din afară; ci trebuie să devenim smeriţi, blânzi, cumsecade şi iubitori în chiar fiinţa nostră, înlăuntrul nostru.

 Prin urmare, a respecta poruncile lui Iisus Hristos nu înseamnă atât să ne îndeplinim nişte datorii sau să ne potrivim unui model, ci să devenim, cu ajutorul harului, ceea ce este Iisus Hristos prin firea Sa. Aceasta însă presupune pocăinţa şi smerenia. Presupune pocăinţa, fiindcă, în ciuda voinţei noastre, nu putem ajunge -sau nu putem decât în puţine clipe – să iubim aşa cum ne-o cere Dumnezeu. Presupune smerenia, fiindcă, înţelegând-o doar după propriile noastre puteri, suntem neputincioşi să trăim după cerinţele Sfintei Evaghelii.

Din fericire, văzându-ne nevoinţele, Domnul ne vine în ajutor, şi aceasta pentru că ne iubeşte. La rândul lui, Sfântul Duh învaţă sufletul să împlinească poruncile dumnezeieşti, dăruindu-i totodată puterea de a săvârşi numai binele.

Etimologic, verbul a se supune vine din latinescul oboedire (ob-audire), care înseamnă „a asculta”. Audire a dat, în franceză, verbul „ouîr”, astăzi deja arhaic, din care s-au derivat „ouie” şi „oui”. A se supune înseamnă, deci, a asculta: în special, a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, ceea ce ne transmite Sfântul Duh prin intermediul Sfintei Scripturi, al textelor Sfinţilor Părinţi şi al Sfintei Liturghii, dar şi prin intermediul tuturor întâmplărilor vieţii noastre, al întâlnirilor noastre, al celor din jurul nostru, al părintelui nostru duhovnicesc, al naturii, al istoriei. Fiindcă Dumnezeu ni se adresează în mii şi milioane de feluri. Să învăţăm să-L ascultăm, să ne amuţim sufletul, pentru ca să-L putem auzi grăind înlăuntrul nostru. A ne ruga înseamnă în acelaşi timp a pătrunde în tăcerea aceasta, în ascultarea aceasta desăvârşită de Domnul.

A te supune înseamnă a spune „da”. În cazul de faţă, a spune „da” voinţei dumnezeieşti, aşa cum se vădeşte aceasta în planul cel dinainte de toţi vecii al Ziditorului, în ce ne priveşte, în felul vieţuirii noastre evanghelice, în chemările speciale pe care Dumnezeu ni le adresează conform propriilor noastre harisme, dar şi în toate bucuriile şi suferinţele vieţii noastre. Aceasta se manifestă prin cele două atitudini, simbolizate prin prima şi ultima din cele şapte fortăreţe, pe care, după cum ne spune Sfântul Siluan, în calitate de ucenici ai lui Iisus Hristos, trebuie să le cucerim în bătălia noastră împotriva Vrăjmaşului. Pe de o parte, trebuie să nu ne punem nădejdile în noi înşine şi să renunţăm la propria voinţă, care este „întocmai asemenea unui zid aerian între noi şi Dumnezeu” (avva Pimen). Pe de altă parte, să ne încredinţăm în întregime lui Dumnezeu şi sfintei sale Providenţe, asemenea unor copii,

convinşi că Părintele cel Bun se va îngriji de noi şi ne va dărui tot ceea ce ne trebuie, chiar şi ceva mai mult, ce nu aşteptăm. Pentru Sfântul Siluan, modelul prin excelenţă al ascultării este Fecioara Maria: cea care a ascultat Vestea cea Bună, de neînchipuit, adusă de Arhanghel, şi şi-a dat consimţământul, prin cuvintele: „Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău” (Luca 1,38).

Ascultarea aceasta va fi, în chip paradoxal, calea şi garantul libertăţii noastre. Nu este vorba despre pseudo-libertatea iluzorie şi individualistă, înşelător luminoasă şi lipsită de obiect, în care se străduieşte să ne facă să credem societatea de consum, ci de adevărata „libertate de fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8, 21). O libertate pe care Sfântul Siluan o defineşte astfel: să exişti întru Dumnezeu, să stărui liniştit şi fericit în Lumina Dumnezeului celui Viu, care a hotărât într-o bună zi să fie împreună cu noi. A ne încredinţa în mâinile lui Dumnezeu nu înseamnă a renunţa la libertatea noastră, ci a o deschide lucrării Sfântului Duh, astfel încât El s-o dirijeze către ceea ce este bine, către depăşirea condiţiei noastre de fiinţă limitată, pentru a năzui la nesfârşirea lui Dumnezeu şi a iubirii Sale. Dacă libertatea este condiţia adevăratei iubiri, iubirea este desăvârşirea, dincolo de care nu se poate trece, a libertăţii.

Dar, cum oare să deosebim, fie şi în parte, voinţa dumnezeiască în ceea ce ne priveşte, lucrul cel mai însemnat din întreaga lume ? În absenţa harului, aceasta este cu neputinţă, fiindcă sufletul se află atunci în încurcătură. Însă, în acelaşi timp, subliniază Sfântul Siluan, se cuvine să învăţăm şi să experiem harul. Iar pentru aceasta nu avem decât două mijloace. În primul rând, rugăciunea: Trebuie să ne rugăm în tot timpul, pentru ca Domnul să ne ajute să înţelegem ceea ce se cuvine să facem, iar Domnul nostru, Iisus Hristos, nu ne va lăsa să apucăm pe drumul pierzaniei. După aceea, se cuvine să ne adresăm în toate situaţiile părintelui nostru duhovnicesc: Toate nenorocirile noastre vin din faptul că nu mai cerem sfatul bătrânilor, care au fost aleşi de Dumnezeu tocmai pentru a ne călăuzi.

Pentru Sfântul Siluan, după cum împlinirea voii proprii nu este deloc semn de înţelepciune, fiind chiar primejdioasă pentru suflet, tot aşa, lăsarea în voia lui Dumnezeu este rodnică din punct de vedere duhovnicesc. O asemenea lăsare în voia lui Dumnezeu ne aduce o linişte adâncă a sufletului şi a trupului: Cel ce s-a lăsat pe sine în seama voii lui Dumnezeu nu se întristează de nimic, chiar dacă ar fi să fie bolnav, sărac şi oropsit. Este cu totul liniştit, pentru că harul Sfântului Duh este cu el.

Este liber, fiindcă este eliberat. Nu se mai teme de nimic, nici măcar de moarte. Nu mai este el cel care se roagă, doreşte sau vrea, ci Sfântul Duh se roagă, doreşte şi vrea, înlăuntrul său. Fie că lucrează, fie că glăsuieşte, fie că se bucură, fie că se întristează, sufletul său este în Dumnezeu, care-şi răspândeşte liniştea împrejurul şi înlăuntrul său.

”Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan”, Maxime Egger

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ