Palatul de iarnă, Sankt Petersburg

0
457

Un total de 1.050 de încăperi cu o suprafaţă de 44.500 m2, 1.945 de ferestre, 1.886 de uşi şi 117 trepte: chiar şi numai aceste cifre sugerează mărimea palatului. Reşedinţa barocă a ţarilor ruşi este un monument gigantic al puterii lor, care se potriveşte de minune pentru a adăposti vasta şi incomparabila colecţie din Ermitaj.

SanktFaţada nordică a Palatului de iarnă se reflectă în apele râului Neva, pe “latura mare” a oraşului. Imaginea palatului, cu coloanele sale aşezate pe două rânduri suprapuse, secţionând faţada, dar şi unificand-o cu succesiunea lor neregulată, este minunată. Când a proiectat faţada sudică, arhitectul Bartolomeo Rastrelli a ţinut cont şi de efectul de la distanţă al imaginii dinspre curtea principală. Vizitatorii au aici ocazia să vadă de aproape bogata ornamentaţie a faţadei. Deşi faţadele celor patru aripi  dispuse în jurul curţii principale diferă între ele, Palatul de iarnă are un aspect omogen, deoarece Rastrelli a adăugat şi elemente comune, cum ar fi coloanele de pe cele două rânduri suprapuse care întrerup faţadele şi balustrada unificatoare a acoperişului împodobită cu numeroase statui.

Deşi piatra de temelie a Palatului de iarnă a fost pusă în 1711, construcţia a început doar în 1754, când Elisabeta I, fiica lui petru cel Mare, a aprobat-o – planurile lui Rastrelli au fost singurele care i-au plăcut. Prin elegantele sale clădiri, Rastrelli (1700-1771) şi-a lăsat amprenta asupra Sankt  Petersburgului, dar nu a reuşit să termine ultima şi cea mai importantă comandă a sa, astfel încât ornamentarea clădirii a fost concepută de alţi arhitecţi, angajaţi de Ecaterina a II-a (1729-1796).

Vallin de la Mothes, Antonio Rinaldi, Iuri Felten, Giacomo Quarenghi, Carlo Rossi, Vasili Stasov, Auguste Montferrand: toţi aceşti arhitecţi din Sankt  Petersburg au constribuit la decorarea interioară a Palatului de iarnă.

La primul etaj se mai găsesc câteva încăperi cu decoraţiunile lor originale. Scările de onoare sunt o minunată realizare din marmură albă cu stucatură aurită şi oglinzi. La primul etaj de află Sala de arme, cea mai mare încăpere din Palatul de iarnă, cu cei 1.103 m2 ai săi, fiind prin mărimea sa ideală pentru banchete şi recepţii mari. Totuşi, cea mai frumoasă încăpere a palatului este Salonul de malahit proiectat de Alexandr Briullov în 1837, după marele incendiu.

Coloane din malahit de culoare verde, uşi aurite, tavane şi capiteluri decorate, draperii  de un roşu purpuriu şi oglinzi, ilustrează măreţia şi fastul ţarilor.

Sufrageria albă de alături are o semnificaţie deosebită, deoarece, în noaptea de 7 noiembrie 1917, Gărzile Roşii au instalat aici un guvern civil provizoriu (care l-a silit pe Nicolae al II-lea să abdice în martie), înainte ca Lenin să preia  puterea.

Din cauza dimensiunilor uriaşe ale Palatului de iarnă, ţarii au preferat să locuiască în reşedinţele lor de vară mai mici, astfel încât chiar de la început, multe încăperi au servit la expunerea numeroaselor lor comori artistice. Colecţiile de la Ermitaj au fost adăpostite în Palatul de iarnă şi în clădirile învecinate ( Micul Ermitaj, Noul Ermitaj şi Marele Ermitaj) încă din 1917.

Este adesea greu de spus ce impresionează mai mult, splendidele încăperi ori obiectele expuse în acestea.

Ermitajul                                                                                                           

Renumitul muzeu din  Sankt  Petersburg se bucură de aceeaşi  reputaţie ca Luvrul din Paris, British Museum din Londra sau Muzeul Metropolitan de Artă din New York. Deşi există 400 de săli de expoziţie, mult timp a fost imposibilă expunearea tuturor obiectelor din colecţia Ermitaj – în număr de 2,7 milioane. Fostul director al muzeului,  Mihail Piotrovski a calculat că dacă s-ar petrece câte 30 de secumde în faţa fiecărui exponat, pe o durată de 8 ore pe zi, ar fi nevoie de şapte ani să fie văzute toate.

Petru I a pus bazele colecţiei adunând picturi şi sculpturi şi a stabilit să se adune aici toate descoperirile arheologice făcute în Sankt  Petersburg. Fiica sa, Elisabeta I, a continuat să facă la fel, dar adevărata colecţionară a fost Ecaterina cea Mare, care a cumpărat 225 de capodopere flamande şi olandeze de la un negustor de artă din Berlin în anul 1764. Acesta este considerat anul în care a luat fiinţă Ermitajul. Ea a profitat de situaţia financiară precară a unor aristocraţi europeni şi a achiziţionat multe colecţii la preţuri avantajoase. După zece ani, ea deţinea deja 2.000 tablouri. Alexandru I şi Nicolae I au constribuit şi ei la colecţia care a fost deschisă publicului în 1852 în Noul Ermitaj.

Colecţia a avut parte de un influx considerabil  după Revoluţia din Octombrie, deoarece colecţiile de artă private erau confiscate “în numele poporului” şi, de obicei, donate Ermitajului. Astfel colecţia a devenit de patru ori mai mare.

Castele și palate din Europa, Ulrike Schober

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ