Paguba e mare dacă nu faci un lucru la timpul lui

0
68

timpAi văzut că acesta, intrând pe uşa cea strâmtă, a mers mereu pe calea cea îngustă? Ai văzut că acela a intrat pe uşa cea largă şi a mers pe calea cea lată? Dar să vedem sfârşitul fiecăruia dintre cei doi! Bogatul a sfârşit-o în strâmtorare, iar săracul, la lărgime şi în tihnă multă. Să vedem sfârşitul fiecăruia, pentru ca, ştiind bine aceasta, să nu urmăm cu orice chip calea cea lată, nici să ne sârguim să intrăm pe uşa cea largă, ci să căutăm uşa cea strâmtă şi să mergem pe calea cea îngustă, ca să putem da de un sfârşit bun şi plin de odihnă. A venit sfârşitul vieţii fiecăruia. Iată mai întâi ce spune Domnul despre cel care a mers pe calea cea îngustă: Şi a fost că a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Îngerii l-au dus, mergând înaintea şi în urma lui! După acele multe necazuri şi suferinţe, după călătoria aceea grea pe calea cea strâmtă, l-au aşezat îngerii la loc de odihnă. Ai văzut cât de largă este la sfârşit uşa cea strâmtă şi calea cea îngustă?

Vezi acum şi sfârşitul pierzător al căii celei late! A murit şi bogatul şi a fost îngropat . Nimeni n-a mers înaintea lui, nimeni după el, niciunul care să-l conducă, aşa cum a fost la Lazăr! Nimeni, pentru că pe calea cea lată se bucurase de toate acestea, avusese suită mare, slugile, linguşitorii, trântorii! De aceea, când i-a venit sfârşitul, după acele multe desfătări, dar mai bine spus, după desfătarea şi fericirea aceea scurtă, a rămas gol şi lipsit de toate. Toată viaţa de aici este scurtă, faţă de veacul ce va să fie. Aşadar, după desfătarea aceea scurtă, de care s-a bucurat cel ce a mers pe calea cea lată, a urmat locul strâmtorării şi al necazului. Lazăr se odihnea acum în sânul patriarhului, lua răsplata ostenelilor şi a suferinţei; după foamete, bube şi zăcutul la poartă, avea parte de odihna aceea nespusă, care nu poate fi tălmăcită prin cuvânt; bogatul, după chefuri, petreceri, îmbuibatul cu toate bunătăţile, beţii, a ajuns de se pârjolea în focul acela. Şi ca să cunoască prin fapte unul câştigul căii celei strâmte, iar celălalt, paguba şi prăpădul căii celei late, se văd unul pe altul de la mare depărtare. Ascultă cum! Şi in iad, spune Domnul, ridicându-şi ochii lui, fiind în munci, vede pe Avraam de departe şi pe Lazăr în sânul lui. După a mea socotinţă, bogatul a simţit şi mai mare durere când a văzut schimbarea atât de neaşteptată a lucrurilor, când a văzut că cel ce zăcea aruncat la poarta lui şi-l lingeau câinii se bucură de o atât de mare îndrăznire, şi că el e acoperit de atâta ruşine şi că, pe lângă aceasta, se mai şi pârjoleşte în foc. Când a văzut dar că lucrurile au luat o altă întorsătură, că el s-a desfătat, ca să spun aşa, ca în vis, şi că acum suferă un chin nespus, că a ajuns la o atât de mare strâmtorare, după ce umblase pe calea cea lată şi pe uşa cea largă, iar că Lazăr, tocmai dimpotrivă, după răbdarea de pe pământ se bucură de acele bunătăţi nespuse; fiind dar în neputinţă şi cunoscând din fapte înşelăciunea pe care a îndurat-o din pricină că a ales calea cea lată, face rugăciune patriarhului şi rosteşte cuvinte pline de milă, pline de lacrimi. El, care mai înainte nici că-şi întorcea ochii, nici că suferea să-l vadă pe Lazăr, pe sărac, pe cel aruncat la poarta lui, ba dimpotrivă, chiar se îngreţoşa de el, ca să grăiesc aşa, din pricina mirosului greu al bubelor şi al propriei lui ticăloşii – căci o ducea bogatul numai în chefuri şi petreceri -, acum roagă pe patriarh şi spune: „Părinte Avraame, miluieşte-mă şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului lui în apă şi să-mi răcorească limba mea, că mă chinuiesc în văpaia aceasta! Îndestulătoare sunt cuvintele acestea ca să te îndrepte spre milă; totuşi nici nu i-au fost de vreun folos! Nu era la timp potrivit mărturisirea, iar rugăciunea n-o făcea când trebuia. „Părinte, spune el, trimite pe Lazăr acela, pe săracul acela de care îmi era silă mai înainte, căruia nu-i dădeam nici fărâmiturile! De acela am nevoie acum, cer degetul acela pe care-l lingeau câinii!”

Ai văzut cum l-a umilit pedeapsa? Ai văzut la ce strâmtorare l-a dus calea cea lată? Nu se roagă de Lazăr, ci de patriarh. Pe bună dreptate! Nici nu cuteza să privească în ochii săracului! Cred că se gândea la neomenia lui, se ducea cu mintea la cruzimea ce i-o arătase lui Lazăr şi avea bănuiala că poate n-are să-l învrednicească nici cu un răspuns. De aceea nu s-a rugat de Lazăr, ci de patriarh. Dar nici aşa n-a câştigat mai mult. Atât de mare e paguba când nu faci un lucru la timpul lui, când nu ţii seamă de timpul din viaţă dat nouă de iubirea de oameni a lui Dumnezeu spre mântuirea noastră! Pe care om, cu inimă de piatră chiar, nu 1-ar fi mişcat cuvintele bogatului, nu 1-ar fi înduioşat şi nu 1-ar fi aplecat spre milă? Cu toate acestea, nici aşa patriarhul nu i-a împlinit cererea; îl învredniceşte de răspuns, dar îi arată că numai el e pricina suferinţelor proprii. Căci îi spune patriarhul: Fiule, adu-ţi aminte că ai luat cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între voi şi noi prăpastie mare s-a întărit, ca cei ce vor vrea să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi! Înfricoşătoare sunt spusele şi în stare să zdruncine pe cei cu judecată. Ca să-i arate că îi e milă de el şi că l-au mişcat suferinţele lui, văzându-i grozăvia chinului, dar că nu-i poate uşura în niciun chip durerile, Avraam îi spune aproape apărându-se: „Am vrut să-ţi întind o mână de ajutor, să-ţi uşurez durerile şi să-ţi împuţinez asprimea pedepselor, dar tu, luându-mi-o înainte, te-ai lipsit singur de ajutorul meu!” Pentru aceea spune: Fiule, adu-ţi aminte! Ia aminte la bunătatea patriarhului! Îl numeşte fiu! Dar aceasta poate să arate bunătatea lui Avraam, însă nu-i dă bogatului niciun ajutor, din pricină că singur şi-a trădat ajutorul. „Fiule, adu-ţi aminte că ai luat cele bune ale tale în viaţa ta! Să-ţi vină în minte viaţa ta trecută! Să nu uiţi câte chefuri şi petreceri ai făcut, câtă tihnă, cât lux ai avut! Să nu uiţi că toată viaţa te-ai îmbuibat şi ai dus-o în beţii! Socoteai că în acelea stă tot veleatul! Erai convins că acelea sunt singurele bunătăţi!” Patriarhul i-a răspuns cu cuvintele bogatului. Într-adevăr, bogatul n-avea o părere mai înaltă despre viaţă, nici nu avea înaintea ochilor chinurile ce aveau să vină! Socotea că plăcerile şi desfătările sunt singurele bunuri.

„Omilii la dreptul Lazăr” – Sf. Ioan Gură de Aur

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Banner 2 la suta

LĂSAȚI UN MESAJ