Pacea familiei prin recunoașterea greșelilor

0
81

roseSe vorbește mereu și se dorește o bună înțelegere în familie. Se încearcă adesea diferite metode pentru această împăcare. Unele culte neoprotestante ne acuză că noi nu mergem în familiile credincioșilor în care sunt neînțelegeri, pentru a restabili pacea.

Mereu le-am spus studenților noștri, viitori preoți, să cerceteze casele credincioșilor atunci când au necazuri, bolnavi sau unele nenorociri, dar să nu fie grabnici a merge în familiile unde stăpânește cearta. Sfatul dat poate fi absurd. Cum să nu mergi într-o familie ca să ajuți la restabilirea unei bune înțelegeri? De ce? Pentru că tu care mergi să ajuți la restabilirea păcii trebuie să fii un mare bărbat duhovnicesc, un erou al răbdării, al cumințeniei și plin de toată iubirea. În al doilea rând să fim foarte realiști. Noi ca oameni ne recunoaștem foarte greu greșelile ce le săvârșim. Se cer lupte stăruitoare, eroisme, chiar și multă într-ajutorare a harului lui Dumnezeu, un duh al Adevărului, pentru această recunoaștere. Aproape nici unul dintre membrii unei asemenea familii nu-și recunosc greșelile. Pe cel ce a greșit negativ e greu să-l ridici din lumea lui pizmașă, să-l convingi să zică din inimă, „greșit-am”. Iar celui ce i se pare că nu a greșit negativ, deci a greșit, că nu a plinit mai mult binele, și atunci poate nici cele ce a greșit negativ nu făcea răul, e și mai greu să-l îndupleci să-și recunoască greșeala. El îți va aduce o sumedenie de argumente că el nu a greșit și că toată vina e a celuilalt. Stăruind să-l convingi el s-ar putea să te socotească pe tine lipsit de dreapta judecată. Și totuși a greșit. Cum? Dacă primul a săvârșit atâtea negative străine de virtute, cel din urmă a greșit din punct de vedere pozitiv pentru că nu a plinit binele, pentru că nu a dat dovadă de mai multă maturitate duhovnicească, de o înaltă înțelepciune, de o mai multă stăpânire de sine. Dacă el ar fi plinit aceste pozitive, nici celălalt nu ar fi greșit așa de mult.

Dar ca să ajungi la acest frumos rezultat, la dezlegarea acestei probleme, ca toți ai casei să zică din inimă: „greșit-am”, se cere un eroism din partea noastră și nu puțin har de la Dumnezeu.

Exemplele biblice întăresc această convingere. Cât de mult a insistat Natan, proorocul, până când a putut să-l convingă pe David să-și recunoască greșelile sale, să ajungă la acea mărturisire: „greșit-am înaintea Domnului!”

Cât de împietrită a rămas inima evreilor în pustie, încât cârteau împotriva lui Moise, susținând că mai bine le-a fost în Egipt, deși acolo au fost chinuiți peste măsură.

Mare a rămas Ezechia, care-și plângea păcatele și nu puține au fost binefacerile pe care le-a primit de la Dumnezeu pentru această recunoaștere a greșelilor sale.

Asemenea exemple pozitive și negative găsim și în Noul Testament. Cel mai mișcător rămâne cel al femeii din Samaria. Câtă trudă, înțelepciune și tact a folosit Mântuitorul în dialogul purtat cu această femeie ca să o poată ridica pe treptele cumințeniei, în a-și recunoaște greșelile. Nici chiar când Mântuitorul i-a descoperit taina ascunsă a inimii sale, că a avut cinci bărbați, și cel pe care-l avea nu-i era bărbat, nu a zis „greșit-am”, ci din contră începe a-I pune Mântuitorului întrebări legate de probleme de dogmă, despre Dumnezeu și despre închinare etc. Credem că numai în momentul în care harul lui Dumnezeu i-a atins inima ei, numai atunci s-a cumințit, și-a lăsat vadra la fântână, și-a recunoscut păcătoșenia și slava lui Dumnezeu și a început a propovădui în cetate pe Mântuitorul.

Marele dar de a-ți recunoaște greșelile și răsplătirea acestei recunoașteri o întâlnim și la vameșul din Evanghelie, și la fiul risipitor, și mai ales la tâlharul de pe cruce.

Sfinții Părinți susțin că și Iuda Iscarioteanul ar fi fost iertat de Mântuitorul, dacă și-ar fi recunoscut din inimă  greșeala sa.

Primul simțământ ce cuprinde inima celui ce-și recunoaște greșeala este acela al părerii de rău, care-l duce pe om la adâncul smereniei. Acest fapt duce apoi la acea iertare dătătoare de multă pace.

Nu se poate cuprinde în scris și în cuvinte toate foloasele ce se dobândesc în urma recunoașterii greșelilor.

De ce ne recunoaștem atât de greu greșelile? Mai întâi pentru că nu prea stăm de vorbă cu noi înșine. Uităm prea repede ceea ce am săvârșit din tinerețile noastre așa cum ne aduce luare aminte cântarea bisericească. Conștiința noastră nu ne spune nimic? Sau datorită atâtor greșeli nemărturisite a trecut într-o stare de adormire, iar inima într-o stare de împietrire, ceea ce ne face să uităm de responsabilitatea noastră față de răspunsul ce trebuie să-l dăm la Înfricoșata Judecată de Apoi?

Nu credem că neliniștile noastre sufletești provin din cauza păcatelor noastre? Iată doar câteva întrebări din dialogul cu noi înșine.

Sfinții Părinți și chiar Sf. Apostol Pavel nu par a se mira că noi greșim. Înțeleg că suntem oameni, trăim în lume și ne înșelăm de la diavolul și că „păcatul lesne ne împresoară”(Evrei 12, 1) și că „diavolul umblă ca un leu pe cine să înghită”(I Petru 5, 8).

Mustrarea cea mai sinceră pe care Sf. Ap. Pavel o face credincioșilor săi constă în lipsa recunoașterii greșelilor. Diavolul se luptă ca să nu aducem în inimă părerea de rău, conștient fiind, că această părere de rău constă însăși mântuirea noastră. El însuși multe poate face afară de părerea de rău, de smerenie care e sigur mântuitoare după cuvântul Sf. Antonie cel Mare. Diavolul după ce reușește să ne facă să săvârșim păcatul, ne aduce rușinea de a-l mărturisi.

Într-una din cuvântările sale, Sf. Ioan Gură de Aur mustră pe credincioșii săi zicându-le: „De ce vă rușinați să vă mărturisiți păcatele, dacă nu v-ați rușinat când le-ați săvârșit?”

S-ar cădea să înțelegem că nu există păcat să nu poată fi iertat, dacă dovedim o mărturisire sinceră și cu adâncă părere de rău, în taina sfintei Spovedanii, chiar și cel contra Duhului Sfânt de care vorbește Mântuitorul, numai că el fiind un păcat al împietririi inimii, cel stăpânit de el nu face părerea de rău trebuincioasă. Exemple de iertare printr-o adâncă părere de rău avem destule. E destul așa  precum am mai spus să amintim de David, fiul cel rătăcit, păcătoasa, tâlharul, vameșul și atâția alții.

În cuvântul său din noaptea Învierii, Sf. Ioan Gură de Aur, îi cheamă pe toți la mântuire, dar cu o condiție, să nu vină fără părere de rău, adică Spovedanie. Cunoscând marile binefaceri ale părerii de rău, să ne străduim spre această mare binefacere, ca nu cumva păcătuind mereu și nespovedindu-ne să ajungem la acea stare primejdioasă de împietrire a inimii. Să chemăm mereu în ajutor puterea harului lui Dumnezeu, după cum ne îndeamnă și rugăciunea din Sf. și Marele Post al Paștelui, a Sf. Efrem Sirul: „Așa Doamne dăruiește-mi să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu că bine ești cuvântat în vecii vecilor, Amin!

 „Îndrumări pentru îndreptarea și maturizarea duhovnicească a persoanei noastre”, de Ioan Mihălțan – Episcopul Oradiei

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ