Păcatul şi metania

0
64

pacat1Potrivit concepţiilor filosofice, păcatul este eşecul omului de a se pune în legătură cu arhetipurile, cu ideile lui Platon. În gândirea filosofică, destinaţia omului este pe de-o parte, hedonismul, iar pe de alta, fericirea. În conformitate cu ideile hedonismului, plăcerea este o stare amăgitoare care îl satisface doar aparent pe om cu insistenţele nevoi de ordin inferior. Potrivit eudomonismului, plăcerea este o stare amăgitoare care îl satisface doar aparent pe om, pentru că toate cele materiale sunt schimbătoare. Din acest motiv, în filosofia eudemonismului, eliberarea omului constă în orientarea acestuia către cele neschimbătoare, care sunt arhitipurile.

În acest sens, căderea de la arhetipuri este păcat şi, prin urmare, îndepărtarea omului de timp şi de materie, precum și cunoaşterea arhetipurilor dar şi apatheia (nepătimirea) şi nemişcarea ce vine prin dobândirea lucrurilor celor neschimbătoare, reprezintă lucrarea prin care se realizează eliberarea, iar acesta poate fi izbutită prin metanoia.

În acord cu concepţia legalistă, păcatul este doar încălcarea unei porunci a lui Dumnezeu şi, în consecinţă, metonia este este iertarea acestei încălcări. Potrivit relatării biblice din Cartea Facerii, odată cu păcatul se produce încălcarea este explicată de Sfinţii Părinţi ai bisericii diferit faţă de perspectiva legalistă. În acest sens potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, legea lui Dumnezeu posedă în lăuntrul ei, harul dumnezeiesc. În cazul de faţă atunci când vorbim despre concepţia legalistă a păcatului, înţelegem în principal acea opinie conform căreia, relaţia noastră cu Dumnezeu este percepută în mod juridic.

În concordanţă cu concepţia etică, şi aş putea adăuga chiar religioasă, păcatul înseamnă anumite acţiuni de suprafaţă, referitoare doar la manifestări „grosiere” exterioare, care se produc fie într-un plan etic, în sensul restrâns al cuvântului, fie într-un plan interpersonal. Astfel se explică cum, de cele mai multe ori, simţim păcatul doar atunci când cădem într-o greşeală trupească exterioară, însă nu-l simţim atunci când se produce în planul interior. Păcatul este o vinovăţie personală, care se află în legătura cu cu tulburarea echilibrului nostru psihologic şi, în mod firesc, în restaurarea acestei vinovăţii, pocăinţa joacă un rol important.

După ce am văzut concepţia filosofică, legalistă, etică, sociologică şi psihologică despre păcat, trebuie să urmărim, în continuare şi concepţia teologică despre păcat şi, prin extensie, despre metanoia. Mă voi limita în principal, la învăţăturile Sfântului Simeon Noul Teolog şi ale Sfântului Grigorie Palama. Păcatul este lipsirea de viaţă veşnică, adică lipsirea de harul necreat al lui Dumnezeu. Prin urmare, păcatul nu este căderea din lume ideilor, pierderea arhetipurilor, ci întunecarea minţii, prin care omul pierde comunicarea şi unitatea cu Dumnezeu. Iar atunci când, în scrierile Sfinţilor Părinţi, întâlnim o terminologie legalistă, etică, sociologică şi psihologică, aceasta este, de fapt, o extindere, a concepţiei teologice, întrucât, cu adevărat, atunci când se întunecă mintea, acest lucru are consecinţe şi în domeniul psihologic, sociologic şi etic.

Spovedania şi Vindecarea Sufletului” – Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ