„Păcatul este o realitate spirituală care perverteşte firea omenească” (III)

0
31

angel-1– Pentru că aţi vorbit de diferenţa dintre sfaturile pe care le dau Părinţii unuia sau altuia dintre ucenici, putem sa socotim a porni la luptă împotriva patimilor într-un anumit mediu numai cu binecuvântarea părintelui, sau poţi să iei decizie şi singur? Nu intervine atunci părerea de sine?

– Poţi să iei decizii singur când n-ai pe cine întreba. Şi când n-ai pe cine întreba, poate e la îndemână o carte duhovnicească, pentru a-ţi putea limpezi modul de a lupta împotriva unei patimi. însă calea firească este cea a luptei sub povaţa unui părinte duhovnicesc. Este limpede acest lucru în toate cărţile de duhovnicie. De pildă, Cuvioşilor Ignatie şi Calist Xantopol li se adresează cineva şi-i întreabă cum să înceapă viaţa duhovnicească. Răspunsul a fost: „Mai întâi de toate caută-ţi un părinte duhovnicesc care să fie destoinic, să aibă mărturii pentru cele ce spune în Scriptură şi în Tradiţie şi să fie mărturie el însuşi cu viaţa lui; dar după ce l-ai găsit, apoi să-l asculţi ca pe însuşi Domnul Iisus Hristos”.

– În ce constă păcatul împotriva Duhului Sfânt şi de ce acesta nu se iartă?

– Referitor la păcatul împotriva Duhului Sfânt s-a vorbit atât de mult, dar aşa juridic vorbind, în catehism sunt trecute cu numărul lor câteva, adică a-ţi pierde nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, sau a păcătui cu nădejdea că Dumnezeu te iartă, sau a te împotrivi adevărului de credinţă învederat şi limpede, sau, în ultimă instanţă, păcatul împotriva Duhului Sfânt este nepocăinţa finală, când nici până în capăt nu te împaci cu Dumnezeu. Dar după Părinţii duhovniceşti, toate aceste păcate, la urma urmei, nu se iartă fiindcă omul nu se căieşte. Dacă ar face însă pocăinţă, şi aceste păcate s-ar ierta. Ele sunt păcate împotriva Duhului Sfânt pentru că omul respectiv s-a îndobitocit atât de mult încât se împotriveşte lui Dumnezeu. Nu vrea să intre în comuniune cu Dumnezeu.
Având în vedere că la un anumit nivel al vieţii duhovniceşti omul devine scrupulos, am vrea să ne vorbiţi de ispită, delimitând-o de păcat.

– Părinţii au încercat să facă o analiză amănunţită a dialecticii răutăţii, a felului cum se înfiripă păcatul în suflet, în om. Unii deosebesc patru etape, ca de pildă Cuviosul Isihie, alţii şapte sau opt, ca de pildă Sfântul Ioan Damaschin sau alţi Părinţi. Dar, în general, rezu¬matul este acesta: întâi de toate, ideea de a comite un păcat se naşte în minte. Această intenţie de a păcătui e semănată în minte de cel rău sau se datorează firii noastre slabe sau lumii înconjurătoare. încă în acest moment nu este păcat. în momentul în care a venit momeala, omul doar începe să gândească şi să lupte. Câtă vreme se luptă împotriva sugestiei păcătoase, n-a căzut. începe să fie păcat în momentul în care consimte, se îndulceşte din gând şi deci a pierdut pe planul minţii bătălia cu gândul, 1-a acceptat şi de aici încolo această dialectică a răutăţii, a păcătoşeniei merge slobodă, şi dacă omul are posibilitatea, pune şi păcatul în practică. Important e să nu plece steagul în această primă fază.

– Există păcate specifice monahilor? Cum pot fi biruite acestea?

– Unul dintre păcatele specifice monahilor, zic Părinţii, este acedia. E greu de tradus acest cuvânt grecesc în româneşte. Unii l-au tradus cu lenea, dar nu e lene, e mai mult decât atât. Acest păcat paralizează toate puterile sufleteşti şi uneori şi cele trupeşti ale mona¬hului. Şi-l fac să nu mai aibă chef de nimic, de viaţa în care a intrat, de rugăciune, de muncă, de nimic, de nimic, de nimic. Adică să ajungă la un dezgust total, că poate, poate, prin aceasta cel rău îl va smulge din viata pe care a îmbrăţişat-o, îl va scoate din acest dezgust, ducându-l la viaţa mirenească. Tot la Părinţi citim că, dacă la celelalte păcate se poate găsi o origine, la acesta contribuie un complex de factori. Poate că cel mai important este o viaţă de rugăciune mediocră şi o apropiere de Sfintele Taine prea rară, adică rămâne omul la măsura puterilor lui şi atunci mai uşor se instalează această patimă. II găseşte singur, fără sprijinul pe care i-l dă harul lui Dumnezeu, şi atunci cade mai repede în această acedie. Dar zic Părinţii că ea se poate naşte pur şi simplu, aşa ca un fulger care nu ştii de unde vine (vine de la cel rău) şi-l face dintr-o dată pe om să fie dezgustat de toate şi de toţi.
Atunci când cade în acest păcat, primul impuls al omului, pentru a ieşi din această toropeală, plic¬tiseală, este să se ducă la oameni, să caute compania oamenilor. Dar nu de asta are nevoie. Atunci mai mult ar trebui să aibă răbdare şi să rămână doar în compania lui Dumnezeu. în cazul în care chiar vrea să meargă la cineva, să meargă numai la marii părinţi duhovniceşti care-l pot folosi în asemenea momente. Omul este ispitit în aceste stări să alerge la alţii, şi nu-l vor ajuta alţii.

– Tocmai de aceea se observă o solicitare a psihiatrului şi de cele mai multe ori psihiatrul cu bune intenţii, chiar creştin fiind, îl trimite în lume; nu poate da altă explicaţie.

– Sfântul Varsanufie, în Filocalia X, zice că nu trebuie să alerge la nimeni în asemenea momente; ori să rămână cu Hristos, ori să meargă la duhovnic (nu la oameni, căci mai rău este), că apoi prin răbdare va ieşi din această stare. în Pateric există un caz similar. Unul care a ajuns într-o asemenea stare dorea să iasă din ea şi a zis awei să-l lase să meargă, să fie activ, să dreagă, să facă. Şi awa i-a zis: „Nu, stai în chilia ta şi zi o rugăciune dimineaţa şi una seara”. Şi tot n-a ajuns la linişte. Şi s-a dus şi i-a spus altui părinte mai mare. Şi acela i-a zis: „Ţi-a zis bine părintele tău. Dar nu face nici o rugăciune nici dimineaţa, nici seara, dacă nu poţi, dar din chilie nu pleca”. Dovadă că leacul acestei boli este totuşi liniştirea în singurătate cu Hristos şi, dacă e cazul, cu duhovnicul.

– Medicii cu bună intenţie socotesc că e o boală psihică, o depresie datorată mediului. Cum le putem răspunde noi?

– S-ar putea uneori să fie şi o neputinţă de natură psihică, dar când vorbim de psihic în înţelesul medicilor, e vorba tot de un fenomen natural, nu de unul supranatural. în general, învăţătura creştină ne spune că omul este dihotomic, trup şi suflet, dar părinţii duhovniceşti vorbeau şi de un al treilea element, de duh; nu în sensul că ar fi omul trihotomic, pentru că duhul acesta de care e vorba nu ne aparţine, e energie necreată, vine de la Dumnezeu. Tulburarea care duce la acedie pe acest plan are loc, nu pe planul psihicului, ci pe planul duhovnicescului şi acolo trebuie căutată tămăduirea. S-ar putea să fie uneori şi o neputinţă de natură psihică, numai că oamenii psihici, adică cei ce trăiesc o viaţă la nivelul psihicului şi nu la nivelul duhov-nicescului, nu pot fi socotiţi încă oameni cu preocupări religioase înalte. Şi de aceea psihiatrii se opresc la acest nivel, la un nivel al perturbărilor de natură firească, nişte tulburări psihice, legate de omenescul din noi, nu la niste tulburări legate de omul duhovnicesc din noi.

Dialoguri duhovniceşti, Mitropolitul Andrei Andreicuţ

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ