Păcate şi păcate

0
24

Sunt păcate şi păcate. Şi unele, şi altele, în cele din urmă duc la scârbă.

Un păcat duce la scârbirea de sine, altul duce la scârbirea de viaţă.

Întâiul păcat este legat de nădejde, celălalt este lipsit de nădejde.

Întâiul păcat este ca o noapte în care se vede o stea pe cerul întunecat; celălalt este ca o noapte cu cer întunecat, fără nici o stea.

Cu fiecare nou păcat, omul cel bun se împovărează cu osândă şi scârbire de sine; cu fiecare nou păcat, omul cel rău se împovărează îndeobşte cu osândă şi scârbă de viaţă.

Totuşi, povara celui dintâi este mai uşor de dus decât povara celui de-al doilea -deoarece povara cea dintâi va duce cândva la îmbunătăţire, pe când povara cea de-a doua va duce cândva la sinucidere.

A te scârbi de sine înseamnă a te scârbi de vasul murdar în care se află viaţa. A te scârbi de viaţă înseamnă a te a scârbi de goliciunea vasului murdar. Căci, pe lângă faptul că este murdar, mai este şi gol.

Nici un păcat nu este bun, dar sunt păcate urmate de nădejde şi păcate urmate de deznădejde. “Gândeşte-te la biruinţă, nu la noroi!”, i-a spus un comandant ostaşului ce se plângea de noroi. “Biruinţa mea aparţine noroiului!”, i-a răspuns ostaşul fără de nădejde.

Aşa răspund păcătoşii lipsiţi de nădejde la toate sfaturile cereşti.

Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, “Gânduri despre bine şi rău”, Editura Predania, Bucureşti, 2009