Păcat, patimă sau greșeală…

0
61

images– Părinte, vă rugăm, dacă puteţi să ne mai faceţi o dată distincţia dintre păcat, patimă, greşeală, insuficiență.

– Păcatul este fapta rea său gândul rău sau cuvântul rău, prin care se calcă voia lui Dumnezeu cu deplină voinţă şi ştiinţă. De exemplu, ştii că voinţa lui Dumnezeu este să nu furi şi tu furi. În cazul acesta-i păcat.

Dacă furi pentru că eşti iubitor de avere, nu-ţi trebuie, dar furi pentru că eşti iubitor de avere, să zicem, atunci înseamnă că ai ajuns la o patimă, patima iubirii de avere sau iubirii de arginţi. E o deprindere în rău care te angajează prin ea spre fapte rele. Asta este patimă. Adică ceva care te asupreşte, ceva care nu te lasă să fii liber în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. E patimă, eşti pătimitor, eşti bolnav de răutatea respectivă.

Greşeală este atunci când nu ştii că un lucru este rău şi tu îl faci totuşi. De pildă, nu ştii că-n 29 august se mănâncă de post şi mănânci de dulce. Dar cineva ţi-atrage atenţia: „Vai, tu mănânci de dulce?…Păi, ăsta-i păcat”. El zice că-i păcat şi tu trebuie să ştii că-i greşeală. Pentru că tu n-ai făcut-o din gândul de a încălca o poruncă, ci ai făcut-o din neştiinţă. Dar dacă-ţi atrage cineva atenţia că nu-i bine, de-atunci încolo să nu mai faci greşeala aceasta. Pentru că se zice că omul înţelept nu greşeşte şi a doua oară în aceeaşi chestiune.

Insuficiente sunt lucruri pe care nu le putem împlini dintr-o deprindere, dintr-o nepăsare, dintr-o neluare aminte. N-ajungem, n-avem tăria să ne angajăm aşa cum ar trebui şi cât ar trebui. Vrem să facem un bine şi ne simţim împiedicaţi să-l facem. Aceasta este o insuficientă.

Nedesăvârşiri sunt toate lucrurile care ştirbesc cumva deplinătatea. Față de aceste lucruri trebuie să avem îngăduinţă. Bineînţeles că noi nu vrem să avem nici un fel de lucru negativ în noi, dar nu trebuie să exagerăm lucrurile şi să ne gândim că, uite, sunt foarte jos cu viaţa pentru că am o întrelăsare sau că am avut această neluare aminte. Noi trebuie să avem grijă şi să ne silim să fim corecţi şi, dacă ne silim să fim corecţi, toate vin pe rând, şi vom ajunge acolo unde vrea Dumnezeu să fim şi unde vom putea să fim fiecare dintre noi. Pentru că nu oricine poate fi cu credinţă, să zicem, Sfântului Maxim Mărturisitorul, ca să i se taie mâna şi să i se taie limba şi el totuşi să rămână în credinţa sa. Nu toţi putem să avem credinţa mucenicilor. Fiecare dintre noi ne angajăm în măsura la care suntem şi Dumnezeu ne primeşte şi ne ocroteşte şi ne dă situaţii care să nu ceară mai mult decât putem noi să facem. Dacă nu suntem în stare să fim mucenici, ne fereşte Dumnezeu de căderile pe care le-am avea în faţa unor situaţii grele, ca acelea la care n-am putea face fată. Dar, eu cred că cel mai bine este, atunci când este vorba de raportarea noastră la Dumnezeu, să ştim că Dumnezeu este Tatăl nostru, că Dumnezeu e bun, că Dumnezeu e iubire, că Dumnezeu ne cuprinde în iubirea Lui, că Dumnezeu este binevoitor, adică să nu uităm niciodată partea aceasta. Să nu ne gândim la Dumnezeu atâta, că-i judecător şi că-i răsplătitor de rele. Deşi, şi lucrurile acestea intră cumva în componenţa raporturilor noastre cu Dumnezeu, dar să contăm mai ales pe lucrul acesta: că Dumnezeu este Tatăl nostru, aşa ni l-a arătat Domnul Hristos, aşa-L ştim; că Mântuitorul e fratele nostru, aşa ni S-a prezentat, aşa-L ştim; că Duhul Sfânt înmulţeşte binele în viaţa noastră, aşa ni S-a decoperit şi aşa este. Adică, să avem în vedere pozitivismul vieţii creştine.

Părintele Teofil Părăian

[pro_ad_display_adzone id="95017"]

LĂSAȚI UN MESAJ