Osana Luminii – Potop

0
10

(1947)

Se zbate năvalnic potopul de dor,
Sporind înspumatele-i ape;
Şi valul tresaltă, sub taină de nor,
Aproape de ceruri, aproape…

Se pierde lumina în val de potop,
Stihiile-n spume se-neacă…
Tot creşte adâncul, cu strop după strop,
Ci dorul în veci nu mai seacă.

Eu nu pot, Părinte, să trec peste el,
Să ies din sărmana mea arcă.
Trimis-am în zare sfios porumbel
Şi iată aştept să se-ntoarcă.

Doar apele tulburi s-or trage prin văi
Şi lumea-nnoise-va toată,
Atuncea trimite-vei îngerii Tăi,
Din arca de lut să mă scoată.

“Poezii”, Zorica Laţcu Teodosia – Maica Teodosia