Osana Luminii – Pocăinţă

0
33

(1947)
Nevrednică sunt, Doamne, milostivirii Tale
Şi Şi-aş cere iertare, dar nu ştiu cum să cer;
Ci Tu pricepi cuvântul din mute osanale
Şi tâlcul rugăciunii de lacrimi şi tăceri.

Îmi ştiu fărădelegea: greşită sunt, Stăpâne,
Prea mult am stat cu ochii plecaţi, cătând în lut,
Prea multe griji avut-am în zilele de mâine
Şi n-am iertat, când rana în suflet m-a durut.

Şi-am prea iubit făptura, dar Te-am uitat pe Tine,
Şi cântecul ţărânii l-am ascultat prea mult,
Am irosit comoara de armonii divine
Şi glasul cel de taină eu n-am vrut să-l ascult.

Mi-am împletit cântare din grele flori de tină,
Am îndrăgit mirosul de verde şi de crud,
Am prea iubit amurgul, cu zarea-i de lumină
Şi turma de căpriţe, cu botul mic şi ud.

Mi-am împletit cântarea din floare de mătasă,
Am îndrăgit mirosul de miere şi de tei,
Am prea iubit podoaba şi haina de mireasă,
În zămbetul câmpiei, mijind sub paşii mei.

Nevrednică sunt, Doamne, milostivirii Tale,
Căci n-am sporit talantul, pe care mi l-ai dat,
Ci ca un rob netrebnic, am irosit în cale
Mulţimea milei Tale şi darul Tău bogat.

Acum, cutremurată de taina Cinei sfinte,
Stau, Doamne, înainte-Şi, în goliciunea mea,
M-apasă greu pe umeri aducerile-aminte
De patimile firii, de toată pofta rea.

Din gând smerit primeşte, Iisuse, rugăciunea,
Hrăneşte-mă pe mine cu har îmbelşugat,
Adapă-mă cu milă, îmbracă-mi goliciunea
Cu raza de sfinţenie din chipul Tău curat.

Să nu mă laşi, Preabune, să plec nemângâiată,
Căci îmi cunosc păcatul şi taina Ta o ştiu
Strig către Tine, Doamne, din inimă plecată,
Să nu mă lepezi astăzi, ci lasă-mă să viu.

Sfinţeşte-mă, Iisuse, şi taina mi-o arată,
Pogoară-n mine harul prin ungerea cu mir,
Şi fă să nu mă ardă văpaie-nfricoşată,
Când buza mea de tină sorbi-va din Potir.

“Poezii”, Zorica Laţcu Teodosia – Maica Teodosia