Osana Luminii – Duh

0
67

(1947)

Prin noapte Domnul m-a chemat. Şi lin
Urcam spre culmi, păşind pe cer senin.
Pe urma mea se aşterneau uitări
Adânci ca nesfârşitul unei mări.

Comoară cu belşug de mângâieri,
În calea mea se deschideau tăceri.
Ci eu pluteam, plin încă de pământ.
Ce greu, ce greu era să-mi iau avânt!

Încet, chemarea sfântă mi-a deschis
Prin noapte, largă pârtie de vis.
În juru-mi stelele clipiră moi
Şi-am înţeles atunci că suntem doi.

Trecea prin beznă mersul nostru mut.
Ce greu, ce greu mă dezlipeam de lut!
Ce-a fost apoi, eu n-aş putea să spui,
Dar am văzut în umbră faţa Lui.

Şi cum a fost nicicând eu n-am să ştiu,
Simţeam că arde-n mine focul viu.
Vedeam, aleasă-n tainice lumini,
O frunte albă din chenar de spini.

O clipă, flăcările m-au durut…
Ardea pe mine haina mea de lut.
Iubirea pâlpâi şi, drept-apoi,
Crescu – foc liniştit de rug – din noi.

Nu mai simţeam nici bucurii, nici dor,
Urcam acum uşor, tot mai uşor…
Păşeam spre culmi, pe pârtia de vis
Şi-n urma mea, uitarea s-a închis.

Pe drum tot mai adânc, tot mai înalt,
M-a dus mereu Iubirea Celuilalt.

În noaptea asta, Domnul m-a chemat;
Pe culme, fiinţa mea s-a destrămat,
Simţeam că nu mai vreau, că nu mai pot,
Şi amândoi eram un singur tot.

“Poezii”, Zorica Laţcu Teodosia – Maica Teodosia