Onestitatea şi sinceritatea

0
118

onestitateExistă în om un instinct infailibil de a discerne binele de rău. A fi onest cu tine şi cu viaţa ta în general presupune frecvent o deschidere largă în faţa suferinţei. Aceasta determină, poate, ca onestitatea să fie ceva mai rară în zilele noastre?

Se spune că onestitatea înseamnă a fi cinstit, corect şi incoruptibil, calităţi raportate la baza de principii în care credem şi la care aderăm. S-a spus că este o calitate morală de mare preţ, ce presupune judecată dreaptă şi un acord între ceea ce simţim, spunem şi facem. Poate presupune durere şi o renunţare la binele personal, în virtutea a ceea ce credem. Este o trăsătură de caracter lucrată de-a lungul vieţii, nu moştenită genetic şi deşi noţiunile se pot uşor confunda, este cumva diferită de sinceritate. Afirmaţia aceasta poate contraria, dar cunoaştem probabil situaţii de viaţă în care am fost oneşti, chiar alegând să nu fim total sinceri, cel mai adesea ca să nu rănim. Am fost oneşti faţă de principiul nostru de a pune binele celuilalt pe o treaptă importantă a valorilor pe care le respectăm.

Sinceritatea ca scuză pentru a-l lovi pe celălalt

Onestitatea foloseşte sinceritatea, dar e mai mult decât atât. Sinceritatea poate fi privită astfel şi ca o alegere, care diferă cu situaţiile şi relaţiile care o generează, pentru că există limite până la care o putem folosi. Aceste limite sunt date natural de răspunsul la întrebările: dacă alegând sinceritatea totală urmăresc un bine, un ajutor sau îmi rănesc aproapele? Deci sinceritatea poate avea feţe, dar onestitatea este una singură. Feţele sincerităţii şi limitele până la care o putem folosi nu sunt întotdeauna uşor de distins. Poate pentru aceasta Dostoievski afirma că „nu există lucru mai greu decât sinceritatea“.

Putem şti absolut sigur că tot ceea ce spunem aduce cu adevărat un bine, nu răneşte şi este de ajutor? În unele ocazii, poate mult mai frecvente decât am putea crede, acest răspuns rămâne o necunoscută, chiar şi în faţa celor mai bune intenţii, motiv pentru care se cer folosite cel puţin două ajutoare de seamă. Să cântărim cu atenţie cuvintele rostite şi să le îmbrăcăm în blândeţe, pentru că putem transmite acelaşi mesaj în moduri foarte diferite. Deci, să nu folosim sinceritatea ca scuză pentru a-l lovi pe celălalt şi să nu uităm că dacă alegem să rănim, se pierde mult din ce am vrut cu adevărat să spunem. Al doilea ajutor, care este de fapt mereu primul, este rugăciunea. Înainte să rostim ceva despre care credem că ar putea avea un efect important în celălalt, să spunem o rugăciune scurtă. Nu sunt căi dificile, dar ne devin cu adevărat utile numai dacă alegem să le folosim frecvent, făcându-le un mod de viaţă.

Un far în întuneric

S-a spus că onestitatea duce la Dumnezeu sau că, odată cu apropierea noastră de Dumnezeu, gradul de onestitate creşte. Această calitate morală funcţionează ca un far în întuneric, luminând realist atât calităţile, cât şi defectele noastre, arătând dureros dimensiunile nebănuite ale faptelor noastre.

Onestitatea se învaţă. În timp, odată cu maturizarea noastră, parcurgem un drum în care alegem ceea ce este important pentru noi şi mai apoi alegem poate ca asta să primeze. Doar de pe această bază putem trăi onest, în primul rând cu noi şi apoi cu ceilalţi.

Sursa: eucred.ro

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ