Omul

0
70

omulÎnhămat la jugul timpului şi al spaţiului, omul trage după el universul. Încotro anume? Spre ce stânci prăpăstioase îl va conduce, spre ce înălţimi de gheaţă de dincolo de timp şi de spaţiu?

Toţi oamenii, toate seminţiile, toate popoarele, toate generaţiile sunt deopotrivă înhămate la acest îndoit jug pe care îl trag cu anevoie, zi şi noapte, împinşi de o putere invincibilă. Îl trag şi se împiedică, iarăşi îl trag şi iarăşi se împiedică, cad şi se pierd. La ce bun? Cine îi înjuga ca apoi să nu îi mai desjuge niciodată? O, timpul! Spuneţi-mi taina timpului!… Timpul: amarnica povara. Şi spaţiul? – Frate geamăn şi de suferinţă al timpului!

Nu există nimic mai tragic şi nimic mai trist ca neamul omenesc înhămat la jugul apăsător al timpului şi al spaţiului. Trage după sine timpul fără să cunoască nici natură, nici sensul şi nici scopul acestuia. Trage după sine spaţiul, dar nici natură, nici sensul şi scopul acestuia nu le cunoaşte. Absenţa scopului îl conduce, aşadar, în captivitatea absurdului! Absenţa scopului rivalizează cu absurdul, dar tragicul câştiga întotdeauna.

A exista şi a vieţui într-o astfel de lume nu constituie un privilegiu. – Nu e aşa? Dar, printr-o necesitate neînţeleasă, de îndată ce ai venit de la nefiinţă la fiinţă, te găseşti înhămat la amarnicul jug al timpului şi al spaţiului. Ce găzduire ciudată! Şi dacă ai fost trimis în lume cu nişte simţuri mai sensibile, vei simţi repede ca un chin uriaş striveşte toate existentele, ca o boală nemiloasă mistuie din interior toate creaturile. Şi deodată inima se topeşte în lacrimi şi atunci înţelegi că orice făptură are ochi, ochi ce plâng neîncetat din pricina unei dureri amare.

Iar lacrimile tuturor făpturilor îndurerate se strâng în inima omului, inundând întreaga lui fiinţă.

Încearcă dacă poţi, să-ţi reţii inima să nu se deşire în suspine înaintea tristei soarte a acestei lumi. Strădania ţi se preschimbă într-un strigăt deznădăjduit; voinţa ţi se încovoaie neputincioasă sub vălul de durere al întregii lumi ce se înălţa din toată fiinţa ta.

Lumea aceasta… Ce e lumea aceasta cu toate chinurile ei, cu toate durerile, tragediile şi suferinţele ei? Ce altceva decât un condamnat la moarte fără speranţă? Da, un muribund fără speranţă care îşi dă duhul într-o agonie continuă, dar nu moare niciodată.

Aşa este omul, aşa este şi lumea, atunci când nu le simt în Hristos când nu le văd în Hristos.

Dar cu El toate se schimbă: şi eu şi lumea din jurul meu. Din clipa întâlnirii cu El, omul e străbătut de un curent cu totul nou, de ceva nemaisimţit, neînchipuit şi necunoscut până atunci.sfintire_icoana

Pentru ce este grea viaţa omului? Pentru că omul a născocit moartea instaurând-o în el şi în toate fiinţele din jurul lui. Iar moartea este izvorul nesecat al tuturor chinurilor şi durerilor. Toţi nervii morţii pornesc de la om, fiindcă el este ganglionul central al morţii. În realitate moartea este singura amărăciune a vieţii, singura amărăciune a existenţei. Din ea purcede toată tragedia vieţii.

Din această situaţie există o singură ieşire, o singură salvare: Învierea lui Hristos şi biruinţa pe care ea o aduce asupra morţii în toate lumile. Aşa cum moartea este izvorul tuturor amărăciunilor, este atoatemărăciunea, tot astfel Învierea Mântuitorului Hristos este izvorul oricărei bucurii, este atoate bucuria. E de ajuns ca omul să-şi deschidă ochii spirituali şi atunci nu poate să nu simtă şi să vadă că Domnul Cel Înviat e singurul care dă sens şi bucurie adevărată vieţii celei amare a omului pe pământ: El şi nimic altceva şi nimeni altul.

 

Redacţia Jurnal Spiritual

Baner asculta RJS