Omul – un prieten de la care Dumnezeu aşteaptă răspunsul liber al iubirii şi al creativităţii

0
130

liberTeologia eshatologică nu are nici o legătură directă cu filosofia speculativă, întrucât presupune înălţarea gândirii pe propria ei cruce: “Cele ce… la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe EI” (I Corinteni 2, 9). O asemenea gândire te familiarizează cu această frumoasă definiţie a creştinilor: “Cei ce au iubit Parusia” (II Timotei 4, 8). În lumina ei, sfinţii, eroii şi geniile care ating – fiecare în felul său – adevărul unic, se împlinesc în realitatea ultimă a Împărăţiei.

Pentru Dumnezeu, omul nu este niciodată un mijloc. Dacă existenţa omului presupune existenţa lui Dumnezeu, existenţa lui Dumnezeu presupune existenţa omului, în ochii lui Dumnezeu, persoana umană este valoarea absolută, omul fiind un “alter” şi un prieten de la care El aşteaptă răspunsul liber al iubirii şi al creativităţii. Soluţia este divino-umană, depinzând de coincidenţa celor două Plenitudini în Hristos. Iată de ce omul eshatologic nu rămâne într-o aşteptare pasivă, ci se consacră pregătirii lucrătoare şi fervente a Parusiei. Hristos vine “la ai Săi” (loan l, 11), ca Dumnezeu printre cei îndumnezeiţi, ca fulgerare a Pleromei divine în deplinătatea unei umanităţi deificate.

“Cel care primeşte pe Cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Mă primeşte” (loan 13, 20). Soarta lumii depinde de atitudinea inventivă, de creativitatea Bisericii, de arta ei de a prezenta mesajul evanghelic astfel încât el să fie primit de toţi oamenii. La toate nivelele ei, cultura este sfera directă a acestei confruntări, dar ambiguitatea culturii complică teribil această sarcină.

Istoric vorbind, cultura a fost utilizată în propovăduirea Evangheliei, dar ea nu a constituit neapărat un element organic al spiritualităţii creştine. Pe de altă parte, întâlnim aici o dificultate inerentă naturii înseşi a culturii. Principiul culturii greco-romane este forma perfectă, gândită în limitele timpului finit şi care se opune infinitului, nelimitării, apocalipsului. Din cauza aversiunii ei faţă de moarte, cultura se opune eshatologiei şi se închide în durata timpului istoric. Or, “Chipul acestei lumi va trece”: iată un avertisment care ne cere să nu ne cioplim idoli, să nu ne facem iluzia unor paradisuri terestre, chiar de-ar fi să urmărim utopia identificării Bisericii, cu Împărăţia lui Dumnezeu. “Aşteptam Împărăţia şi ne-am pomenit cu Biserica”, spunea Loisy. Chipul Bisericii luptătoare trece şi el, asemenea lumii.

Sfârşitul istoriei este lumina unui bilanţ creator de sens. Instalarea în istorie – istoricismul lipsit de finalitate – ca şi prea simpla negare a istoriei specifică acelei hiper-eshatologii care survolează istoria ajungând direct la sfârşitul ei – aceste poziţii descărnează timpul, lipsindu-l de valoarea sa propriu-zis istorică.

Atitudinea creştină faţă de lume nu poate niciodată fi o negaţie, fie ea ascetică sau eshatologică. Ea este mereu o afirmaţie, dar o afirmaţie eshatologică: o serie de depăşiri orientate spre un termen care, în loc să oblitereze, deschide ansamblul către o transcendenţă.

Într-adevăr, cultura nu are o evoluţie infinită, deoarece ea nu reprezintă un scop în sine: odată obiectivată, cultura devine un sistem de constrângere şi, oricum, problema ei este insolubilă atâta vreme cât rămâne închisă în propriile ei margini. Mai devreme sau mai târziu, gândirea, arta, viaţa socială se opresc la o limită dincolo de care trebuie să alegi: sau te instalezi în infinitul propriei imanenţe, îmbătându-te cu deşertăciunea acesteia, sau te eliberezi din sufocantele ei limitări, oglindind transcendenţa în apele ei limpezite. Dumnezeu a vrut ca Împărăţia Lui să nu fie accesibilă decât dacă treci prin haosul acestei lumi; transcendenţa nu este un corp străin transplantat în trupul lumii, ci revelaţia profunzimii ascunse a lumii însăşi.

Arta trebuie să aleagă între a trăi pentru a muri, sau a muri pentru a trăi. Străină de orice prejudecată formală şi de orice academism, arta abstractă îşi regăseşte, de la un punct încolo, libertatea. Forma exterioară, figurativă, se desface, dar drumul spre forma interioară, purtătoare a unui mesaj secret, rămâne barat de îngerul cu sabia de foc. Calea nu se va deschide decât prin botezul ex Spiritu Sancto care este moartea şi învierea artei: ea va renaşte ca artă epifanică, ca artă culminând în expresia iconică. Artistul nu-şi va afla adevărata vocaţie decât într-o artă sacerdotală, adică atunci când va săvîrşi un sacrament teofanic: a desena, a sculpta, a cânta Numele lui Dumnezeu, ca pe un loc în care Dumnezeu se pogoară şi îşi face locaş. Nu este vorba de nişte puncte de vedere sau de nişte şcoli diferite: “Slava ochilor este aceea de a fi ochii porumbelului”; ea priveşte “înainte”, căci Hristos nu se află “în sus”, ci drept în faţă, aşteptând întâlnirea. Noutatea absolută se reâmprospătează în elementul eshatologic: “Ne amintim de ceea ce va să vină” spune Sfântul Grigorie de Nyssa, în acord cu anamneza euharistică.

Sfântul Bonaventura are o formulă: si Deus non est, Deus est; orice negare a lui Dumnezeu, orice idol nu există decât în funcţie de adevăratul şi singurul  Absolut.  Pentru Apus lumea este reală iar Dumnezeu este îndoielnic, ipotetic, ceea ce împinge spre producerea unor dovezi ale existenţei Sale. În Răsărit lumea este cea îndoielnică, iluzorie şi singurul argument al realităţii ei este existenţa auto-evidentă a lui Dumnezeu. Filosofia evidenţei coincide cu filosofia Revelaţiei. Evidenţa – cu certitudinea ei în sensul memorialului pascalian – este tipul însuşi al veritabilei cunoaşteri lămurite prin apofază.

Dacă omul Îl gândeşte pe Dumnezeu, înseamnă că el se găseşte deja înlăuntrul gândirii divine şi că Dumnezeu Se gândeşte pe Sine prin om. Nu poţi înainta spre Dumnezeu decât plecând de la El. Cuprinsul gândirii despre Dumnezeu este unul epifanic: el se însoţeşte cu prezenţa pe care o evocă.

Totuşi, misterul  voinţei pervertite – “misterul depravării” – rămâne intact. Chiar dacă “conformismul moral” poate aluneca într-o radicală   înstrăinare, asemănarea ontologică a omului creat “după chipul” lui   Dumnezeu   rămâne   neschimbată; chiar  atunci când transgresiunile ating  paroxismul depravării, libertatea arbitrară – ajunsă pe culmile revoltei rămâne o libertate reală. Evidenţa nu forţează voinţa, aşa cum harul nu o poate atinge decât în funcţie de libertate. Dacă sclavul rezistă surd la decretele unui tiran, alesul răspunde în mod liber atunci când Stăpânul îl pofteşte la ospăţ. Dacă medităm la lucrarea Duhului Sfânt în vremea din urmă, s-ar putea să vedem în ea tocmai “degetul lui Dumnezeu”, acţiunea Martorului: o sugestie, o invitaţie decisivă adresată tuturor formelor de cultură în scopul de a le readuce la intenţia lor originară şi de a le desăvârşi prin alegerea finală a Împărăţiei.

Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ