Omul nou

0
88

om nouFuncţia noii societăţi este aceea de a încuraja apariţia unui Om nou, a cărui structură de caracter să prezinte următoarele calităţi:

•Disponibilitate de a renunţa la toate formele de posesie, pentru a putea fi pe deplin.

•Siguranţă, sentiment de identitate şi încredere bazate pe ceea ce individul este, pe nevoia de relaţionare, pe interes, iubire şi solidaritate cu lumea din jurul său, şi nu pe dorinţa de a avea, a poseda, a controla lumea şi a ajunge astfel sclavul posesiunilor sale.

•Acceptarea faptului că nimeni şi nimic din afara sa nu dau sens vieţii, şi că această independenţă radicală şi această lipsă de ataşament faţă de lucruri pot deveni premisa celei mai depline activităţi îndreptate spre acţiuni caritabile şi împărtăşire.

•Prezenţă totală în locul în care se află.

•Bucurie ce derivă din dăruire şi împărtăşire, nu din tezaurizare şi exploatare.

•Dragoste şi respect pentru viaţă în toate formele sale de manifestare, cunoaşterea faptului că nu lucrurile moarte, cum sunt obiectele şi puterea, sunt cele care au un caracter sacru, ci viaţa şi tot ceea ce se referă la dezvoltarea ei.

•Străduinţă din toate puterile pentru a reduce lăcomia, ura şi iluziile.

•Un trai fără idoli pe care să-i venereze şi fără niciun fel de iluzii, deoarece omul a ajuns la stadiul în care iluziile nu mai sunt necesare.

•Dezvoltarea capacităţii de a iubi, precum şi a gândirii critice, eliberată de sentimente. Lepădarea de narcisism şi acceptarea limitelor tragice inerente existenţei umane.

•Decizia ca dezvoltarea personală şi a semenilor săi să constituie ţelul suprem al existenţei, înţelegerea faptului că pentru a atinge acest ţel este nevoie de disciplină şi respect pentru realitate.

•Cunoaşterea faptului că nicio creştere nu este sănătoasă dacă nu se produce în cadrul unei structuri, şi înţelegerea diferenţei dintre structură ca atribut al vieţii şi „ordine” ca atribut al lipsei de viaţă.

•Dezvoltarea imaginaţiei, văzută nu ca o evadare din circumstanţele insuportabile, ci ca o anticipare a posibilităţilor reale, ca mijloc de a scăpa de circumstanţele intolerabile.

•A nu-i înşela pe alţii, dar nici a se lăsa înşelat; omul poate fi inocent, dar nu naiv.

•Individul să se cunoască pe sine însuşi, şi nu doar acea parte pe care o ştie, ci şi pe aceea pe care nu o ştie — chiar dacă nu prea îşi dă seama ce anume nu ştie.

•Să simtă că e una cu tot ceea ce înseamnă viaţă şi să abandoneze astfel scopul său de a cuceri natura, de a o supune, de a o exploata, de a o viola, încercând mai degrabă să înţeleagă natura şi să coopereze cu ea. Să dorească libertatea, dar nu una a bunului plac, ci una care să-i dea posibilitatea să fie el însuşi, nu ca un balot de dorinţe pline de lăcomie, ci ca o structură fin echilibrată, care în fiecare moment se confruntă cu alternativa creşterii sau decăderii, a vieţii sau a morţii.

•Să cunoască faptul că răul şi distructivitatea sunt consecinţele necesare ale eşecului înregistrat în dezvoltare.

•Să ştie că doar puţini au atins perfecţiunea în privinţa tuturor acestor calităţi, dar să rămână lipsit de ambiţia de „a-şi atinge scopul”, înţelegând că o astfel de ambiţie este doar o altă formă de lăcomie, o altă formă de a avea.

•Să fie conştient de fericirea pe care o resimte în procesul continuu de vitalizare, indiferent de punctul pe care soarta îi permite să-l atingă, să trăiască cât mai plenar şi să fie cât mai satisfăcut, astfel încât preocuparea pentru ce ar putea sau nu ar putea să atingă să aibă puţine şanse de a-şi face simţită prezenţa.

Erich Fromm, A avea sau a fi?

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ