Omul nou se naște: Tragedia luptei pentru pace

0
62

om2Ca să ne dăm seama de semnificația cosmică pe care o are Nașterea din Viflaim o integrăm între marile referințe ale lui Dumnezeu la creație.

Patru mari intervenții ale lui Dumnezeu fac lumea să aibă o noimă, o explicație și un sens. Acestea sunt următoarele:

  1. Creația lumii
  2. Potopul
  3. Întruparea Mântuitorului
  4. Sfârșitul lumii

Intervenții stihiale, după principalele Sale definiții: altfel de două ori Dumnezeu este ”iubire” și de două ori ”sfârșit”.

”Iubire”:

  1. La zidirea făpturii
  2. La refacerea făpturii prin Hristos

”Sfârșit”:

  1. La potop
  2. La sfârșitul lumii. ”Dumnezeu e și foc mistuitor” Evrei 12, 29.

Creația lumii din iubire și după definiția: ”Eu sunt începutul și sfârșitul„. Deși a preștiut totul, dar văzând cât s-a înmulțit răutatea oamenilor, ”i-a părut rău și s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ” și a zis: ”Sosit-a înaintea feței Mele sfârșitul a tot omul” (Facerea 6,13). Așa s-au deschis toate izvoarele adâncului și ale cerului (Facerea 7,11).

Potopul. Dumnezeu și-a dezlănțuit ”căința”.

 Din nou fața lui Dumnezeu este iubire. ”Așa a iubit Dumnezeu lumea, încât și pe singurul Său Fiu l-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică”. E mai mare iubirea aceasta decât iubirea care a creat lumea.De data aceasta stăvilarele dragostei se ridică și Acesta se naște pe pământ în persoana lui Iisus, pârjol pe cer, în inimile oamenilor. Aceasta e a treia referință stihială:

 Întruparea lui Dumnezeu între oameni

Aceasta e proporția cosmică a Nașterii Domnului.

De aceea azi se despică istoria omenirii în două și se începe cu ”unu” numărătoarea timpului în amândouă sensurile lui: spre începutul timpului și spre sfârșitul lui.

Nașterea lui Iisus în istorie cumpănește istoria între început și sfârșit. De altfel, Întruparea Mântuitorului e fapt absolut istoric, dătător de sens istoriei, iar începutul și sfârșitul creației numai Dumnezeu le știe (cf. Iov cap 38 și urm.).

Lumea veacurilor sunt un interval al existenței, învăluit de eternitate. Limitele de atingere ale lumii cu Dumnezeu, începutul și sfârșitul, nu mai sunt în știința omului.

Nașterea lui Dumnezeu ca om e fapta iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, care transfigurează istoria cu sensul veșniciei. ”Din Betleem – spunea profetul – are să vină Acela a Cărui obârșie e dintru început și se suie până la zilele veșniciei”(Miheia 5,1).

Pentru acest fapt, unic în creație, îngerii au propus oamenilor: ”Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Cu Iisus începe era păcii. Cântecul început de îngeri trebuie continuat de istorie.

Pacea pe pământ e condiționată de mărirea care se dă sau se refuză lui Dumnezeu. De asemenea, și pacea din suflet are aceeași condiție. Autonomia rațiunii nu se poate construi decât prin pierderea păcii, ceea ce e de fapt și o înfrângere sau, mai sincer, o mărturisire a neajunsului, o tragedie a inerentului construcțiilor fără de Dumnezeu.

Pacea de frică este o reală pierdere a păcii. Iisus aduce omului pacea care vine de la Dumnezeu. Aceasta este un bun spiritual care nu poate fi creat sau menținut de arme. Dar nici nu s-a atins bine Dumnezeu de țărâna făpturii omenești din lumea Lui și (acesta) s-a și cutremurat și a pus mâna pe sabie, să se apere de Împăratul Păcii.

Iisus i-a nedumerit de la început (pe oameni): a lăsat tronul Cerurilor pentru un staul și tovărășia îngerilor pentru vitele din grajd. Cel ce a împodobit cerul cu stele se naște într-o iesle – probabil locul cel mai curat pe care l-a găsit pe pământ. Cea mai aspra mustrare a trufiei omenești…

„Semințe duhovnicești, Un caiet al Părintelui Arsenie Boca”

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ