Om te fac!

0
33

”Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvățați, ca să iubească învățătura și îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească. Asemenea și aceia care îndreaptă pe cei desfrânați către petrecerea cea virtuoasă și plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândețea și înfrânarea este fericire și nădejde bună pentru sufletul oamenilor.” (Sf. Antonie cel Mare, Învățături despre viața morală a oamenilor și despre buna purtare, în 170 de capete, 11.)

omÎn limbajul comun, un om realizat este cel care s-a împlinit pe plan familial, financiar sau amândouă, și mai rar cineva cu anumite cunoștințe, valori, atitudini și abilități. A face om pe cineva înseamnă a-l căpătui pe planurile de  mai sus, ori a-i oferi un sprijin decisiv în realizarea lumească. Iată că Sfinții Părinți vin cu definiția lor asupra procedeului și evident că glasul lor s-ar cuveni să acopere gura lumii.

Primul Făcător de om este Dumnezeu, după mărturia Cărții Facerea. Restaurarea omului s-a făcut tot de Dumnezeu, doar persoana din prim-plan schimbându-se, în locul Tatălui Care creează prin Cuvânt și prin Duhul gurii Lui avem pe Fiul întrupat, plin de Duh Sfânt, întru Care Tatăl binevoiește.

Fiul lui Dumnezeu ne-a recreat și altoit pe trupul Său, Biserica, fiind în același timp și Adam cel nou. A refăcut chipul dumnezeiesc din om și a dat putere creștinilor să-I fie frați mai mici și buni prieteni, asociindu-i la lucrarea de refacere a întregii lumi. Omul nu reprezintă o simplă vietate care se naște, se hrănește, se reproduc e și moare, ci mult mai mult. Dreptatea abia îl mântuiește, abia sfințenia îl arată în ceea ce poate și ar trebui să fie.

Cel care se asociază lucrării lui Hristos de a învăța și educa pe oameni își merită apelativul de creștin, adică frate al Lui, de părinte, ca reprezentant al Tatălui ceresc (Ieșire 7: 1), de făcător de om, prin împreună-lucrarea cu Cuvântul dumnezeiesc (Matei 10: 41). De-a lungul secolelor, mulți au slujit oamenilor, dar în fața mentalității sau tabieturilor lor au rămas neputincioși de la un punct încolo, mai ales când acestea erau greșite și pătimașe; epoci de-a rândul oamenii au vrut să săvârșească binele dar au făptuit răul (Romani 7: 19). Numai prin Hristos au fost izbăviți de moartea ce vine prin trup și ignoranță, au reușit să se îmblânzească și să se înfrâneze, dobândind fericire și bună nădejde în suflete.

O astfel de putere care sălășluiește în om și îl îmblânzește, îi dă putere să se înfrâneze și îl deprinde cu alte bucurii, ieșea din Domnul Iisus Hristos, apoi, după Cincizecime,  din Apostoli și din sfinți (Luca 6: 19). Doar în preajma acestora simți covârșitor căldura Duhului Sfânt care umple Biserica și Îl aduce pe Hristos în ea, cucerindu-te instantaneu sau încetul cu încetul. Simți pace, prima treaptă a fericirii, și nădejde că și tu poți dobândi har de la Dumnezeu. Dacă te încăpățânezi, te înțepi în acest har ca în niște bolduri, cum spunea Sf. Ioan Iacob Hozevitul, sau mai rău, încerci să profiți de el și să-l instrumentalizezi, ca Anania și Safira ori Simon Magul (FA 5 și 8).

Așa cum mama preface hrana tare în lapte pentru sugar, împrumutându-i din imunitatea și dragostea ei, așa și cei în care dragostea lui Dumnezeu sălășluiește cu putere, aceștia reușesc să îmblânzească pe cel sălbatic în ignoranța sa și să-l deprindă cu frumusețea îndreptării, devenirii, urcușului duhovnicesc prin curățire, virtute și contemplație. Tot ei pot oferi poftei neînfrânate alte oportunități, gustul altor plăceri, fără efecte adverse și doză limită. Comunitățile monahale pot avea același efect prin cure îndelungate, accelerate ca efect de eventuala existența a unui duhovnic încercat în sânul ei. Liniștea, dragostea, străduința tuturora înspre o viață mai curată și mai plăcută lui Dumnezeu au efect asupra pelerinilor, ba chiar lasă ceva și în desaga turiștilor interesați mai mult de estetic și odihnă activă decât de esențe tari.

Alcătuirea oamenilor este greu de schimbat, dacă nu ar fi fost așa, Fiul lui Dumnezeu nu ar fi trebuit să se întrupeze, să moară și să se coboare la Iad. Cu cât cineva s-a adâncit în păcate, s-a asprit și abrutizat, cu atât mai greu se ajunge la ce a rămas bun în alcătuirea sa, el însuși evitând întâlnirea cu persoane și comunități unde ar putea suferi un salvator șoc duhovnicesc.

Când avem un astfel de caz în familie, în comunitate, în mediul de lucru, rugăciunea celor din poate constitui o nevăzută perfuzie duhovnicească; diferite călătorii, iubite de cei neliniștiți, pot fi pretext pentru vizitarea unui părinte sau comunități înduhovnicite, prezentate celui bolnav ca simple elemente de curiozitate. Atingerea unor Sf. Moaște sau Icoane făcătoare de minuni pot da păcătosului o gură de aer curat, suficient uneori pentru a ridica măcar un semn de întrebare în mintea sa, pentru a înfiera un semn de exclamare în carnea poftelor lui. În toate bisericile noaste, omul abrutizat în părerea de sine și în plăceri poate afla, în cadrul slujbelor, o adevărată cameră cu aerosoli duhovnicești, important este ca cerul și pământul să-i ofere pretexte de a veni și motivații de a suporta conflictul interior pe care harul îl aduce în compromisul funcțional cu care s-a obișnuit.

Pr. George Chirița

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ