Om-Dumnezeu – „cea de-a treia dimensiune fundamentală”

0
56

omImperfecțiunea omului și aspirația sa către plinătate, neliniștea condiției sale în lume și setea de perfecțiune, fac din om un pelerin al adevărului absolut.

Ce-a dea treia dimensiune fundamentală, adică om-Dumnezeu, deschide larg posibilitățile de existență și înțelegere ale omului.

Inteligența noastră necuprinzătoare, voința noastră rătăcitoare, găsește în setea de absolut calea ascensională a spiritului. Chiar acolo unde lucrurile par să fie străine unei astfel de aspirații, în cercetarea științifică sau în politică (atunci când e de convingeri), la baza lor neconstruită conștient stăruie o metafizică și o religie.

Pentru om, Dumnezeu este relevant în natură și în spirit. Mai mult decât atât, imperfecțiunea omului nu-l oprește de a avea o rudenie spirituală cu divinitatea, prin care se manifestă aspirația sa de instaurare a împărăției spiritului.

În raportul dintre om și Dumnezeu există un dublu sens: nu numai transcendentul coboară și spiritualizează lumea creată, ci și omul, prin aspirația sa, devine un colaborator al lui Dumnezeu.

În fond, aici nu trebuie gândit spațial, ca ființând două zone, ci ca într-o realitate existențială în care raportul este interior.

Omul poartă în el ideea divină și este activ în acest sens, biruind natura sa dublă, liber de a crea și el în ordinea lucrurilor durabile, a spiritului.

Omul invocă un Dumnezeu, încearcă să-l imite, dar nu ca un aparat cu un declanșator, ci printr-o participare la opera de creație, ca ființă reală, liberă și responsabilă în fața lumii și a vieții.

Actul creator stă în centrul vieții spirituale; nici nu există creație dincolo de spirit, chiar dacă aduce nou o simplă unealtă. Prin actul de creație, omul dispune de libertatea de a alege și împlinește o biruință asupra neantului, a non-existenței.

Unirea între om și Dumnezeu semnifică, de fapt, unitatea existenței, care nu este stratificată, zonală, ci o armonioasă întrepătrundere pe un fond de supremă colaborare. Lumea nu este Dumnezeu și Dumnezeu nu este lumea, dar lumea este îndumnezeită (transfigurată) și Dumnezeu este cosmicizat prin prezența lui în creație.

La cea mai mizeră condiție omenească, această dimensiune om-Dumnezeu apare în primul rând prin prezența morții, pe care omul nu o poate primi resemnat. Această cădere în neant el o evită prin aderență divină și activitate spirituală, printr-un intens contact cu permanențele. Că e o rugăciune sau exercițiu spiritual, că e o faptă caritabilă sau jertfă, că e un act de creație culturală, știință sau filosofie, literatură sau artă, în toate acestea omul caută biruința spiritului asupra trecerii, caută să se salveze.

De altfel, am numit cultura în genere, atunci când se vrea cultură, un act al salvării.

Ernest Bernea, Trilogie filosofică

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ