Oglinda lumii. O nouă Istorie a Artei – Simetria toporului de cremene

0
106

259Acest topor de mână, descoperit la West Tofts, Norfolk, Anglia, este vechi de cel puţin 100.000 de ani, dar unii îi estimează vechimea la dublul acestei vârste.

Imaginaţi-vă că ţineţi în mâna stângă o bucată de cremene. O ţineţi de un capăt, iar capătul liber îl loviţi ritmic cu o altă cremene, ţinută în mâna dreaptă.

Odată cu aşchiile de piatră care se desprind, toporul de mână pe care îl creaţi prinde formă. Roca de formă neregulată de la început devine un obiect cu tăiş solid şi o greutate echilibrată. Ştiţi cum trebuie să arate obiectul finit, căci i-aţi privit adeseori pe cei mai în vârstă manevrându-l, chiar dacă nu puteţi exprima în cuvinte această cunoaştere.

Totuşi, cremenea pe care aţi ales-o de dimineaţă se deosebeşte de cele pe care le-aţi folosit înainte. Prezintă deja, la scară mică, echilibrul pe care i-l veţi da în final: una dintre laturi este marcată de o cochilie fosilizată. Aţi marcat locul cochiliei cu degetul mare al mâinii stângi şi aţi cioplit piatra din jur. La sfârşit, simetria scoicii, cu vârfurile şi liniile sale curbe radiare, se oglindeşte în simetria toporului în sine. Obiectul astfel creat, cu aceste calităţi este unic: deţine chiar puterea de a atrage şi fascina.

Se poate spune despre creatorul acestui obiect că este om? Este discutabil. Toporul de mână a fost pierdut undeva în Anglia, acum 100.000 de ani. Homo sapiens, specia din care facem parte, evoluase deja în Africa cu douăzeci sau treizeci de mii de ani înainte, însă nu se deplasase încă atât de mult spre nord; s-ar putea ca Homo erectus, un hominid înrudit îndeaproape cu Homo sapiens, să fie creatorul obiectului nostru.

piatraPe teritoriul Angliei s-a creat majoritatea artei din acea perioadă. Creatorul toporului făcea un lucru după puterea şi priceperea sa. Cioplitura lui revela muchii, linii tăioase acolo unde ele nu existaseră înainte.

Scotea în evidenţă relaţii de simetrie, între stânga şi dreapta, sus şi jos, avers şi revers. Iar pentru aceasta se inspira de la animale şi urma legile fizicii. Când alte specii creează obiecte — păsările cuiburi, păianjenii plase, castorii diguri — ordinea nu este opţională, ci inerentă scopului.

Fără simetrie şi ordine, aceste obiecte nu şi-ar mai atinge scopul. Ochii, creierul şi membrele, ele însele evoluate sub constrângerile fizice, colaborează pentru a produce ceva funcţional, care are formă, şi deci care arată bine.

Mai mult, felul în care bucata de cremene a fost prelucrată ne arată că cel care a meşterit-o a văzut în ea ceva special, unic. Dar nici această „experienţă estetică”, cum am putea-o numi, nu depăşeşte gama comportamentului animal.

Coţofenele n-ar muri de foame fără bijuterii: din moment ce le şterpelesc, înseamnă că ele prezintă o anumită atracţie vizuală. Şi mai spectaculos este cazul păsărilor bowerx din Melanezia, care adună scoici şi pietricele colorate şi le ordonează sub umbrare de verdeaţă asemenea celor mai spaţioase şi mai aranjate galerii de artă. Oricare ar fi motivaţia biologică a acestor acţiuni, se pare că atracţia pentru straniu, pentru strălucitor sau pentru forme noi este comună unor sisteme vizuale diverse.

tumblr_n6xbapL9mP1r46foao2_1280

Ceea ce desparte de fapt toporul de mână de interesele biologilor este pregătirea anterioară necesară producerii sale, şi nu sensibilitatea pe care o denotă ca formă sau aspect.

Comportamentul animal se transmite în cea mai mare parte genetic, adică se moşteneşte. Când comportamentul este transmis prin învăţare, specialiştii consideră chestiunea ca ţinând de cultură, şi nu de biologie. Cultura de care ne ocupăm, cea a cioplirii pietrei, se dezvoltase treptat între hominizi, cu peste două milioane de ani înainte de acest exemplu.

Ea se va dezvolta în continuare în restul Paleoliticului, numit şi Epoca Veche a Pietrei, care s-a încheiat în jurul anului 10.000 î.H., până când lamele produse vor deveni aproape prea desăvârşite pentru a tăia cu ele. Probabil că această practică, oricăror scopuri ar fi servit ea, nu se încadrează integral în ceea ce numim astăzi artă.

„Oglinda lumii. O nouă Istorie a Artei”, Julian Bell, Editura VELLANT

LĂSAȚI UN MESAJ