Oglinda lumii. O nouă Istorie a Artei – Bizonul de la St-Germain-en-Laye

0
64

bizonAcest mic obiect, lung de doar 10 cm şi uşor de ţinut în palmă, va fi servit probabil drept aruncător de suliţă, un instrument menit să ofere mai mult elan forţei de aruncare a proiectilului vânătorului.

(Fragment de corn sculptat pentru a reprezenta un bizon lingându-şi crupa, cea 14.000 î.H., St-Germain-en-Laye, Franţa)

Era un obiect artistic de etalat în compania altor vânători. Ni-l putem chiar imagina ca un accesoriu vestimentar paleolitic de calitate. Gravura extrem de fină care îl decorează se poate observa pe multe fragmente de os din această epocă, inclusiv pe unele mici figurine umane.

De la începuturile sale, arta rupestră europeană pare a fi inclus efecte extrem de naturaliste. Aceasta nu explică însă de ce oamenii s-ar fi retras din lumina soarelui în tuneluri reci, întunecoase şi periculoase pentru a le exersa, deseori revenind în acelaşi loc mileniu după mileniu.

În mod evident, era vorba despre un ritual ce implica o gamă largă de participanţi: mâinile imprimate sau conturate prin pulverizarea pigmentului suflat cu gura, de pe multe suprafeţe de stâncă, includ mâini de copii.

Pe mulţi pereţi de peşteră desenele animaliere par mai puţin acte de creare a unor imagini vizibile, cât însemnele unor oameni care reveneau pentru a-şi adăuga contribuţia într-un loc deja semnificativ prin desenele anterioare, motiv pentru care multe dintre ele au devenit un hăţiş ilizibil de semne suprapuse.

Şi totuşi, pe tavanele de la Altamira şi Lascaux vedem imagini obişnuite de cai, bizoni şi cerbi aranjate în formaţii mai mult sau mai puţin ordonate. Tavanele sunt atât de înalte, încât artiştii care le-au pictat trebuie să fi stat pe schele.

Luminate de lămpi şi torţe, picturile ar fi oferit un spectacol pâlpâitor, de neatins oricui le-ar fi privit, echivalentul paleolitic al experienţelor noastre contemporane în faţa ecranului de cinematograf sau din trenuleţul groazei.

Ca şi acestea, peştera era o zonă oarecum distanţată de condiţiile vieţii cotidiene. Cei care pătrundeau în ea trăiau de pe urma vânătorii, deci erau în perpetuă mişcare, urmând animalele în migraţiile lor. Principalele peşteri se află în văi adiacente rutelor de migraţie şi este posibil ca oamenii să fi revenit sezonier. Anumiţi indivizi probabil conduceau grupul.

Cu alte cuvinte, Epoca Veche a Pietrei avea specialişti în artă, dacă nu chiar artişti permanenţi. La urma urmei, oricine a sculptat la Hohlenstein-Stadel poseda o pregătire personală distinctă. Să ne mutăm în perioada 15.000-12.000 î.H. Cine a imaginat inovaţia sculpturală descoperită în situl francez La Madeleine, trebuie să fi fost impulsionat — şi să sperăm că şi recompensat — de un public sensibil la realizări de bună calitate.

Bizonul întors pentru a-şi linge insectele de pe spate a luat formă în limitările spaţiale impuse de fragmentul de corn de elan. Este un răspuns paradoxal şi abil, oferit limitelor naturale impuse care planează asupra esteticii paleolitice.

Pentru a oferi un exemplu suplimentar, în peştera de la Niaux, o crăpătură întunecată dintre stânci, formată geologic, cu aspectul unui cap de cerb, este surmontată de desenul în cărbune al unor coarne. Gândirea inteligentă şi execuţia rafinată puteau fi şi ele transmisibile.

La Madeleine era un centru major al meşteşugurilor în piatră şi os în timpul Paleoliticului Superior şi vânătorii aflaţi în trecere îi purtau produsele la mare distanţă. Spre sfârşitul acestei epoci, un alt centru, cel de la Mas d’Azil, producea ornamente de suliţe pline de inteligenţă şi chiar umor — de exemplu, un cerb producând un excrement gigantic, cu două păsărele stând pe el şi ciugulindu-l.

Dar rămâne întrebarea: de ce şi-au dus aceşti specialişti arta tocmai în peşteri? Răspunsurile variază în funcţie de modelul intelectual la modă şi la unele s-a renunţat în timp. S-a crezut într-o vreme că era vorba despre credinţe legate de vânătoare, dar s-a dovedit că animalele desenate nu coincid cu cele consumate.

O direcţie de cercetare mai recentă se bazează pe tipurile de ritual desfăşurate în aceste peşteri. Pereţii lor, ca şi alte suprafeţe de piatră pictate în Paleolitic, sunt decorate deseori cu modele izolate din puncte, haşuri, zigzaguri şi spirale. Acestea arată ca şi formele trimise de sistemul vizual al creierului, dansând în faţa ochilor cuiva care a intrat în transă din cauza ascezei sau a ingerării de droguri.

Se prea poate ca unul dintre motivele pentru care oamenii s-au retras în peşteri să fi fost intenţia de a-şi înfometa viziunea exterioară. Întunericul încurajează visarea. La pâlpâirea torţei, formele lucrurilor animate prindeau viaţă şi era totuna dacă apăreau din minte sau din piatră.

Imaginaţia era natura şi invers. Probabil arta figurativă a apărut înainte ca oamenii să intre în peşterile europene, iar atunci când s-au retras din ele, odată cu încălzirea climei, în jurul anului 10.000 î.H., picturile rupestre şi însăşi tradiţia locală figurativă au dispărut efectiv, marcând sfârşitul erei paleolitice. Dar mai mult decât orice altceva, ele par să conţină posibilităţile fundamentale ale figurării.

“Oglinda lumii. O nouă Istorie a Artei”, Julian Bell, Editura VELLANT