Ocolul Pământului în 80 de minuni – Muntele Everest, Nepal

0
290

Îşi datorează numele lui Sir George Everest, geograf englez care a lucrat în India angajat de coroana britanică, şi este cel mai înalt munte de pe planetă.

Încă din vechime nepalezii îl numeau Sagarmatha „Zeul Cerului”, iar tibetanii Chomolungma, „Mama Universului”. Înalt de 8.850 de metri, Everestul este gigantul absolut al lanţului himalayan, însă oferă poteci de urcuş ce pot fi practicate şi de drumeţi neexperimentaţi.

Reinhold Messner şi Peter Habeler au fost primii care, în 1978, au ajuns pe culme fără butelii de oxigen, însă cuceritorii râvnitului pisc au fost în 1953 neozeelandezul Edmund Hillary şi şerpaşul Tenzing Norgay, cate au escaladat peretele de sud.

Această latură a muntelui, cea mai umblată, este accesibilă de pe versantul nepalez, în timp ce frontul celălalt, cel tibetan, cu peretele său nordic, dificil de străbătut, este mai solicitant.

Pentru a vă bucura de urcuş, chiar fără a atinge cote extreme, este bine să se organizeze escaladarea primăvara astfel încât să se evite perturbaţiile musonice din vară care, printre altele, provoacă prin aceste părţi un fenomen geofizic interesant.

Un flux de vânturi care bat cu 7-10 kilometri pe oră se formează la câţiva metri de sol şi este atât de insistent încât a fost botezat „curent-jet”. În afară de faptul că este deosebit de stânjenitor, reduce apreciabil viteza de escaladare şi dublează efortul.

Traseul clasic prevede să se ajungă cu avionul în Lukla, după care se merge pe jos timp de o săptămână până la tabăra de bază nepaleză, pentru a se face adaptarea organismului la schimbarea de cotă: aşa se trece de la 2.860 la 5.380 de metri altitudine.

De aici, însoţiţi de cărăuşi, se continuă până la următoarea tabără de popas aflată pe gheţarul Khumbu, cea mai periculoasă porţiune de urcuş, care trebuie înfruntată în zori când blocurile de gheaţă sunt mai stabile şi mai puţin alunecoase.

După ce se trece şi de această barieră, înarmaţi cu corzi fixe şi cu scăriţe se ajunge la partea cea mai sugestivă a Everestului, Western Cym (se pronunţă „cuum”), numită şi „Valea Liniştii” fiindcă este atât de închisă încât vânturile nu pătrund, iar acustica este atât de înăbuşită încât peisajul pare şi mai ireal.

Odată depăşită cota 8.000 se întră în „zona moartă”, porţiunea în care riscul de hipoxie este extrem de ridicat, iar adesea curenţii fac imposibilă continuarea traseului final.

De excepţie este şi spectacolul oferit de versantul de nord pentru cei care preferă ascensiunea cu plecare din Tibet. Aici platourile cu grohotiş şi gheţarii cu reflexe albăstrii sunt aproape de basm şi sunt imediat urmate de un alt fel de peisaj, cu adevărat cutremurător, după ce se depăşeşte tabăra V.

Suntem la 7.775 de metri şi, pe neaşteptate, un şir neîntrerupt de defileuri şi crevase pare să vă invite să renunţaţi. Însă pentru cei care depăşesc această porţiune dură, care aminteşte de un adevărat traseu iniţiatic, apare paradisul: o stratificare de rocă în trepte, netedă, ce pare sculptată intenţionat ca ultima porţiune de drum să fie mai uşoară.

Se estimează că cel puţin 1.500 de oameni au atins vârful, însă infinit mai mulţi din toată lumea îşi dau întâlnire la taberele de bază pentru a efectua numai primul tronson de ascensiune şi a se bucura de priveliştile fermecătoare ale marelui munte.

Un tezaur care, din păcate, este serios ameninţat de efectul de seră care a mărit viteza de topire a gheţarilor, provocând inundarea lacurilor himalayene.

Cei care suferă sunt în primul rând şerpaşii, care trăiesc de-acum mai mult din turism, comerţ cu obiecte artizanale lucrate manual, precum şi cărăuşii angajaţi cu ziua nu numai pentru transportul bagajelor, ci, mai ales, pentru pregătirea tehnică a traseelor de ascensiune.

Aceştia sunt căţărători renumiţi, cu o caracteristică naturală preţioasă: un sistem cardio-circulator foarte elastic care le permite să se adapteze cu naturaleţe la schimbările de altitudine.

Ocolul Pământului în 80 de minuni, Destinaţii de vis pe cinci continente, Editura Litera