Obişnuinţa de a-ţi „vărsa” mereu nervii

0
68

Obişnuinţa de a-ţi „vărsa” mereu nervii are o influenţă cât se poate de negativă asupra relaţiilor noastre cu copiii. Mai mult decât atât, aceştia o transferă în mod inevitabil asupra tovarăşilor de vârstă, precum şi asupra fraţilor şi surorilor mai mici.

Înţelepciunea orientală glăsuieşte: „Educatorul enervat nu educă, ci doar enervează” Părintele aflat într-o stare de acest fel îşi poate atinge, în perspectivă scurtă, scopul; totuşi, el imprimă în sufletul de copil un model vicios de comportament emoţional: când ceva nu merge, dă drumul la enervare, presează-l pe cel de lângă tine, şi vei fi fericit şi mulţumit!

Copilul îşi însuşeşte fără efort această tactică primitivă şi, într-adevăr, cu ajutorul ei reuşeşte tot mai des să facă în aşa fel încât, de pildă, să i se pună un „desen”, chiar dacă în acel moment el ar trebui să se ocupe de cu totul alte lucruri; să i se cumpere o jucărie dorită, dar nicidecum indispensabilă, ori să i se pună încă o linguriţă -prisositoare – de zahăr în orezul cu lapte.

Ce li se poate recomanda în această privinţă părinţilor? În primul rând, să recunoaşteţi faptul că vă enervaţi, chiar dacă asta nu vă place absolut deloc. În mod absolut analog, în programul „Alcoolicii anonimi” drept prim şi hotărâtor pas pe calea eliberării de dependenţa patologică este privită însăşi recunoaşterea de către pacient a prezenţei patimii distructive. A recunoaşte cu smerenie existenţa unei probleme vitale înseamnă a te apropia cu zece-cincisprezece procente de rezolvarea ei.

Pe urmă, trebuie să răspundeţi cinstit la întrebarea: chiar vreţi să scăpaţi de acest nărav? Dacă enervându-vă vă simţi absolut confortabil, nici nu avem ce să mai discutăm – dar dacă enervarea chiar vă încurcă, trebuie să vă daţi toată silinţa pentru a scăpa de ea.

Înainte de a intra în luptă cu această deprindere, trebuie neapărat înţeleasă natura ei. Aşadar, ce trebuie să ştim despre enervare? În primul rând, trebuie să stabilim în ce situaţii apare ea de obicei, unde se ascund „cheile” cu ajutorul cărora mânia pătrunde în sufletele noastre. Observându-se cu atenţie pe sine însuşi timp de două-trei săptămâni şi însemnând cu scrupulozitate într-un blocnotes situaţiile care-i provoacă enervarea, oricare dintre noi va putea distinge factorii care-i provoacă o reacţie emoţională negativă.

E vorba de aşa-numitele „conflicte normative”, de însăşi „grebla” pe care călcăm zilnic, iar câteodată şi de mai multe ori pe zi. De pildă, seară de seară, atunci când încercăm să-i spălăm pe copii pe dinţi, ei caută să fugă, şi acest comportament ne face să ne enervăm. Ştiind dinainte acest lucru, ne vom putea pregăti lăuntric, formându-ne o reacţie preliminară care nu va permite mâniei să pună stăpânire pe noi fără piedică.

Următorul pas trebuie să constea în a observa când şi cum ni se schimbă starea. De pildă, adineauri eraţi liniştiţi, discutaţi cu toţi în mod calm şi binevoitor, dar după un minut vă apucă ţipatul şi trageţi pe careva de urechi… Practic, oricine poate analiza dezvoltarea situaţiei în care apare enervarea; totuşi, pentru aceasta e nevoie de abordare metodică. Eu insist că trebuie neapărat să însemnaţi pe hârtie rezultatele observaţiilor voastre: în caz contrar, în capul vostru o să apară negreşit un talmeş-balmeş.

E important să înţelegeţi cum se petrece acest proces. De obicei, pe conştientul nostru începe să pună stăpânire ideea obsesivă: „Gata, nu mai pot suporta!” – şi iată că mânia ne acoperă deja ca o apă tulbure. La unii, senzaţia anticipato-rie este reprezentată de anumite simptome fizice – de pildă, li se accelerează respiraţia şi pulsul, se înroşesc la faţă şi strâng în mod reflex din pumni. Alţii încep să umble agitaţi prin cameră, ajungând chiar să se lovească de lucruri, ori apucă ţigara ca pe un colac de salvare.

În lupta cu enervarea este extrem de importantă sesizarea momentului de „trecere emoţională”. După ce l-aţi stabilit, încercaţi timp de trei-cinci secunde să vă abţineţi şi să vă păstraţi echilibrul sufletesc la marginea izbucnirii, să răbdaţi puţin şi, poate, să vă ţineţi puţin respiraţia. Dacă această metodă va avea efect, această capacitate, pe care aţi dobândit-o, de a atenua enervarea va putea foarte bine să constituie următorul pas pe calea către organizarea conştientă a propriului comportament.

Pentru a scăpa de crizele mânioase, trebuie neapărat să le conştientizaţi adevărata natură, să vă daţi seama dacă v-aţi izbit de ceva asemănător în familia în care aţi crescut. Trebuie să vă străduiţi să vă amintiţi cine ridica vocea la voi în mod frecvent: bunica, tatăl, educatoarea de la grădiniţă sau învăţătoarea din şcoala primară. Gândiţi-vă: cu a cui voce se face anunţată cu insistenţă enervarea voastră?

Cu toţii „ne tragem din copilărie”, fiecare dintre noi este amprentat la nivelul amintirilor de comportamentul părinţilor şi al oamenilor care au avut importanţă pentru noi, şi în situaţii similare suntem înclinaţi să îl imităm. Să luăm, de pildă, curăţenia în apartament în unica zi de week-end era absolut firească pentru părinţii noştri, fiindcă ei pur şi simplu nu aveau nici o alternativă. Bineînţeles, vremurile s-au schimbat; totuşi, chiar şi aceia dintre noi care au posibilitatea de a lucra acasă, în faţa calculatorului, copiază în mod inconştient acest program absurd, care s-a transformat de mult într-un ritual.

Mama poate să nici nu realizeze de ce o enervează atât de mult şireturile veşnic dezlegate de la ghetele fiului sau grişul cu lapte întins pe masă. S-a trântit uşa de la camera copilului, a căzut şi s-a spart cana cu lapte, a apărut o gaură în uniforma şcolară, caietul de teme e plin de cârcăleli – şi emoţiile o umplu deja cu vârf pe femeie. Situaţii banale în care ajung copiii în viaţa de zi cu zi îi pot provoca crize acerbe de enervare. Or, toată problema constă în aceea că ea însăşi a fost cândva obiectul unor crize de acest fel.

Dacă realizaţi că reacţia voastră emoţională este, evident, disproporţională cu motivul care a provocat-o, puteţi să nu vă îndoiţi: ori au „intrat în priză” amintirile neconştientizate ale copilăriei (cineva din familie era înclinat să se enerveze tocmai în astfel de situaţii: aţi ţinut minte respectivele crize de mânie şi acum le repetaţi cu sârguinţă), ori sunteţi într-o stare de suprasolicitare nervoasă cronică.

Copilăria noastră s-a scurs în creşe şi grădiniţe – aşadar, cea mai mare parte a timpului am petrecut-o în societatea unor femei care adesea erau singure şi, în consecinţă, lipsite de autocontrol emoţional. În şcoli şi în grădiniţe erau şi sunt folosite, în mod tradiţional, metode dure de dirijare a colectivului: în familie nu trebuie urmat acest exemplu. Uitaţi-vă încă o dată la fotografiile voastre vechi, aduceţi-vă aminte discuţiile cu familia. Pentru a vă face controlabile reacţiile, vă sfătuiesc să vă „activaţi” amintirile din copilărie şi să le retrăiţi.

“Enervarea”, Ecaterina Burmistrova. Traducător: Adrian Tănăsescu-Vlas. Bucureşti: Editura Sophia, 2017