Oamenii vor ca Dumnezeu să asculte de ei

0
32

Mare greşeală este că oamenii au un Dumnezeu inventat de ei. Ca astfel să asculte El de ei, nu ei de El. Nu se angajează omul la o trăire în credinţă autentică. Vedeţi? Nu un Dumnezeu pe care să-L vorbeşti de bine, ci să-L asculţi, să-L trăieşti. Să te îndumnezeieşti.

Deci nu Unul inventat de tine, ca să-ţi menajeze slăbiciunile. Că nu e uşor să te desprinzi de o comoditate în care te-ai simţit bine şi ai crezut că ai atins cote înalte. Şi Hristos îţi cere lucrul acesta să te lepezi de egoism. În ierarhia bisericească, după vrerea Mântuitorului, cel mai înalt rang nu i se conferă împăratului, nici patriarhului, ci celui în inima căruia sălăşluieşte smerenia. în măsura în care te smereşti, în măsura aceea exişti duhovniceşte.

Omul smerit primeşte forţe, căci oricare dintre noi are nevoie continuu de împrospătarea forţelor!

Oamenii trebuie să ştie Cine i-a făcut, de ce i-a făcut şi care este finalitatea vieţii. Să meargă pe drumul care duce spre a te cunoaşte pe tine însuţi. Asta e o condiţie sine qua non a noastră, a tuturor. Să ne întrebăm: de ce suntem făcuţi, care e scopul, ce-i cu moartea, cu Raiul, cu iadul? Sunt ele o realitate sau simple poveşti?

Tinerii trebuie să ştie că orice gând ar avea, la orişice vârstă, dacă sunt în relaţie cu veşnicia, ei se află pe drumul cel bun. Să fie „simţiţi,” să nu trăiască cu atâta indiferenţă şi ignoranţă cu privire la Creator şi creaţie.

Nu există bătrâneţe. Există numai tinereţe, numai forţă, numai zbor. Aceştia sunt ani pe care i-a făcut Dumnezeu aşa, după socotelile Lui. E un citat francez foarte frumos: „Si jeunesse savait, si vieillesse pouvait!” înţelepciunea bătrâneţii e căutată. E o vorbă: cine nu are bătrâni să-şi cumpere. Un bătrân are experienţa vieţii.

Tinereţea însă o ia de-a dreptul, fără să-şi dea seama. Omul are un duşman (diavolul) care îl pândeşte şi, în sfârşit, până nu se cunoaşte pe sine, nu ştie să se apere. Suntem în foarte mare diversitate. Dar de la Botez şi până la mormânt, orice creştin are un înger păzitor. Şi îngerul păzitor se luptă cu duhurile rele.

Nu există să zici vreodată „n-am ştiut”. Nu ai auzit niciodată că bat clopotele? Care pe latineşte înseamnă „cheamă viii, plânge morţii, împrăştie viforele” – bătaia clopotelor. Poţi să spui că nu ai auzit clopotele? Pare paradoxal, dar ele nu bat degeaba. Şi bat pătrunzător! Astea simt valori pe care ni le-a dat Dumnezeu şi noi le vindem pe doi lei.

Dacă omul nu crede deloc nu e o suferinţă a necredinţei, ci una drăcească. Nu crede şi e pierdut: „Cei care nu vor crede se vor osândi” (Marcu 16,16). E cărbune, e lut. Nu recunoaşte că omul e alcătuit din suflet şi trup; are o suferinţă continuă nefiind conştient.

Da, este o mare durere cum, de altfel, şi iadul e marea durere a lui Dumnezeu. El le spune: „Voi v-aţi dus în iad! Dar ce n-am făcut Eu ca să nu ajungeţi acolo!? Câte învăţături v-am dat în Biserica Mea!? Câte semne, boli şi accidente nu v-am dat ca să vă întoarceţi la Mine!? V-am cunoscut sensibilităţile şi insensibilităţile voastre şi le-am speculat în fel şi fel de ocazii în speranţa că vă voi abate să nu Mă trădaţi ca Iuda…”

Dacă cauţi viaţa numai biologic… Omul e copleşitor, zice Sfântul Grigore de Nyssa, căci înţelege aspectele nevăzute ale vieţii, ale existenţei pozitive ale vieţii. Dacă reuşiţi să suportaţi lumea aşa cum e, aţi ieşit din categoria indivizilor; intraţi în categoria oamenilor duhovniceşti. Şi nu-i uşor.

Problema care se pune este ca în fiecare zi să putem cuceri veşnicia albă. Ăsta este idealul. A avea cineva gândul să ajungă ceva în viaţă – profesor, inginer, medic etc., e un scop omenesc, nu un ideal. Idealul este să slujeşti la ce e mai înalt posibil. Dacă tu nu ştii că slujeşti lui Dumnezeu, Care e Veşnic, ai să te împotmoleşti. Trebuie să fii atent: stai, că asta nu ţine de veşnicie, deci nu o fac!

Eu, mai întâi de toate, eram conştient de ce sufeream în temniţă. Ştiam cine mă chinuie. Voiau să mă extermine. Nu s-a putut. N-a vrut Dumnezeu. Când este vorba de veşnicie nu se riscă. Aceasta este tema viteazului, tema eroului.

Dacă există o fărâmă de descurajare, ai pierdut totul. Duşmani sunt destui, ca să-ţi speculeze orice greşeală. Nu este lucru mic în viaţă răul cel mai mic. Eu am fost conştient şi ştiam pentru ce mor. Dacă nu îţi pui problema morţii, nu poţi să rezişti. Deşi vedeam cum este pusă problema, totuşi suflam şi răsuflăm. Pentru că nu sunt lucruri pe care să le cuprindă vocabularul omenesc.

Viaţa duhovnicească nu se poate măsura cu metrul. Eu ţin foarte mult la amănunt. Să nu te pierzi în amănunte, dar să nu pierzi din mână amănuntul care te poate creşte duhovniceşte. Amănuntul joacă un mare rol. Să respectăm amănuntele. De exemplu: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6). Ce să schimbăm aici?

Eu nu vă opresc să beţi un pahar, două sau trei de vin! Veselia e îngăduită după cum vedem că a fost şi la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 8). Dar să nu fii lipsit de stăpânire de sine (Efes 5, 18)! Intr-un fel sunteţi caraghioşi: „Să pui problema unei permanente trezvii, dar pe de altă parte vrei să mai dansezi un pic!” Nu vă judec după viaţa mea.

Dansul acesta şi muzica nu fac altceva decât să oprească lumea pe loc, având în vedere singurul timp pe care-l avem pentru mântuire! Ce părere de rău va avea lumea! Va fi Judecata de Apoi! Vor regreta că nu au dus o viaţă de pocăinţă.

Dacă i-am întreba pe cei de sus: „Ce v-a costat de aţi ajuns la atâta fericire?” ne-ar răspunde: „Timp, puţin timp petrecut bine!” Nu la rock, nu la muzică uşoară. O să vedeţi la Judecata de Apoi: „Vai, că n-am folosit timpul bine şi ce mi-a trebuit lucrul acela…”; însă s-a terminat tot, toate muzicile uşoare şi toate gusturile femeieşti. Şi ce urmează? Nu urmează o pauză, nu urmează încă o viaţă, şi am să ştiu eu ce am să fac!

Spunea un ins că frumuseţea omului stă în pielea de pe faţă şi dacă luăm pielea de pe faţă nu mai rămâne decât o grămadă de moloz. Trupul omenesc e un templu (I Cor 3,16), e un simbol, o „poezie!” Satana însă luptă din răsputeri, cu o râvnă pe care oamenii nu o cunosc, să ne dilueze ideea că suntem după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Pentru că îi ocupăm locul. Creaţia lui Dumnezeu nu poate fi dezminţită sau interpretată.

Suntem chip şi asemănare a lui Dumnezeu (Fac 1, 26). Deci avem mare privilegiu, dar şi mare răspundere. De aceea vă spuneam că este foarte grav să nu ştii că exişti cu un sens şi de asemenea să nu te cunoşti cu adevărat. N-ai stat de vorbă cu tine niciodată, bineînţeles, ţinând cont de marile valori: veşnicia albă… „Ce va fi cu mine?”

Eu ţinând cont de închisoare şi pustie, totuşi m-am folosit mai mult veghind la patul muribunzilor. Ţipete… Intrau într-un necunoscut nu pentru o mie de ani, ci pe veşnicie!

Viaţa lor nu era plină cu fapte bune, era goală! Şi e goală la mulţi creştini. Mare greşeală această stare de a nu te cunoaşte pe tine!

„Leacuri pentru frământările omului contemporan”, Părintele Arsenie Papacioc – Ieromonah Benedict Stancu. – Constanţa: Editura Elena, 2016

Baner asculta RJS