O încercare de a înțelege dragostea

0
104

dragosteaDe când mă țin minte am fost frământat de gândul la dragoste. Dragostea mi s-a descoperit măreață și gingașă în persoana mamei mele, așa că pot spune că m-am născut în dragoste și am fost însoțit de dragoste de-a lungul întregii mele vieți. Am suferit de fiecare dată când am simțit că dragostea lipsește.

A nu mai fi iubit, pentru mine, înseamnă a nu mai exista. În copilărie, când făceam vreo răutate, mămica mă împingea ușor cu mâna și îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Cine poate spune ce trăiam eu atunci? Abia acum îmi dau seama că atunci mă pogoram în iad, în iadul inimii mele de copil, în iadul în care s-a pogorât Adam după ce a căzut din dragostea lui Dumnezeu. Atunci începea să-mi tremure buza și eu rămâneam țeapăn în fața mamei, cu mâinile în jos, cu pumniii strânși, până când îmi făcea semn să vin și mă lua în brațe. Atunci izbucneam în plâns. Și plângea și ea. Simțeam că moartea în care m-am cufundat prin refuzul mamei a încetat și eu mă întorceam la viață prin mărturisirea iubirii ei.

N-am avut parte să mă nasc într-o familie credincioasă, ca să fiu educat în dragostea lui Dumnezeu, dar Dumnezeu a avut grijă ca încă din primele zile ale vieții mele conștiente să înțeleg că fără dragoste nu se poate nimic. Tot ce există, există din și pentru dragoste. În măsura în care iubim, ne umplem de rost și ne aflăm locul în această lume făcută de Dumnezeu.

Dragostea pe care o revărsăm asupra oamenilor este ca o lumină care descoperă lucrurile aflate până atunci în întuneric. Prin iubire cunoaștem și vedem pe celălalt în adevărata lui lumină. Numai iubirea este văzătoare. Dacă cineva vrea să știe ce înseamnă să fii văzător cu Duhul, trebuie să știe că asta înseamnă să iubești.

Când iubești, până într-atât te dăruiești, până într-atât dorești să intri în voia celui iubit, încât ajungi să te identifici în gândurile lui, să-l retrăiești în propria ta inimă, în propriul tău trup, în propria ta răsuflare, încât cel iubit dintr-odată ți se descoperă, în întregimea sa, în tine însuți, ca tine însuți.

Iubirea se îmbracă în cel iubit ca într-o haină. În această identificare ne descoperim unii pe alții în Hristos. Aceasta este starea din care Apostolul Pavel a putut să zică: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos în mine”. În iubire Hristos se descoperă în trupurile și în sufletele noastre și noi simțim că aparținem numai Lui. Iubirea este atotcuprinzătoare și sufletul simte că numai moartea o poate descoperi (revela) în măreția și în lumina ei nesfârșită, moartea ca pecete a dăruirii totale și fără de întoarcere, așa cum ni s-a descoperit în jertfa lui Hristos pe Cruce.

De aceea nu este dragoste mai mare decât a-ți pune viața pentru aproapele tău, decât a muri. Nici Înțeleptul Solomon n-a găsit să compare dragostea cu altceva decât cu moartea, când zice că „dragostea ca moartea e de tare” (Cântarea cântărilor). Ne punem viața pentru aproapele nostru ori de câte ori iertăm celor ce ne greșesc. A ierta înseamnă a renunța la tine însuți, la dreptul tău, la dreptatea ta pentru a îndreptăți pe cel ce ți-a greșit, înseamnă să mori tu pentru a lăsa pe altul să trăiască.

Cu alte cuvinte, a ierta înseamnă să reîntorci la viață, să dăruiești viață. În aceasta ne facem asemenea cu Dumnezeu.

Ca să înțelegem mai bine ce facem atunci când iertăm, trebuie să avem în minte parabola evanghelică despre femeia prinsă în adulter. De fiecare dată când nu iertăm – ucidem cu piatra inimii noastre, dar când iertăm – dăruim viață. Ce măreț lucru este a ierta!

În strădania mea de a înțelege dragostea și de a o explica, la un moment am înțeles, în adâncul făpturii mele stăpânite de moarte și de păcat, că prin nimic nu mi s-a descoperit mai mult, mai desăvârșit, mai aproape și mai pe înțeles iubirea lui Dumnezeu decât prin iertarea pe care mi-a dăruit-o și mi-o dăruiește. Niciodată nu m-am simțit mai iubit, mai fericit, mai nou, mai deplin, mai puternic și totodată mai cuminte și mai smerit decât atunci când am fost iertat pentru greșalele mele.

Totodată, căutând să împlinesc porunca Acestui Dumnezeu plin de iertare – aceea de a ierta la rândul  meu pe aproapele meu -, mi-am dat seama cât de greu îmi vine să iert, câtă durere și câtă renunțare trebuie să simt, durere care mă apropie de moarte, care mă omoară pe mine pentru a da loc celuilalt să trăiască. Atunci am zis că a iubi înseamnă a ierta, a ierta nu o faptă care este sau ni se pare greșită, ci a ierta adânc și necontenit, a ierta o dată și pentru totdeauna tot răul care se ridică împotriva noastră, având întotdeauna vie revelația durerii și a stricăciunii în care s-a adâncit făptura prin despărțirea de Dumnezeu.

Gândurile pe care le-am încălzit în inima mea, gânduri care mi-au ajutat să ies din deznădejdea care de multe ori mă cuprinde și să mă repună în fața lui Dumnezeu după fiecare cădere, le-am împărtășit în cele câteva conferințe pe care le-am rostit în diferite locuri la invitația celor care au ținut să mă audă. Mărturisesc disconfortul și jena pe care o am atunci când sunt rugat să vorbesc unei adunări, jenă care nu vine decât din conștientizarea faptului că nu sunt un bun vorbitor și că mulți pleacă dezamăgiți după ce mă aud, lăudând cărțile pe care zic că le scriu mult mai bine. Trebuie să recunosc că sunt un rob al stărilor mele sufletești, că nu-mi fac niciodata „temele” (că nu mi le făceam nici la școală) și că merg în fața lumii ca în fața plutonuluide execuție, neștiind dinainte ce voi spune. Mi-am dat seama că atunci când vorbesc văd virgulele și alineatele și am în fața ochilor minții o coală albă de hârtie A4.

Mă consolez cu faptul că totuși nu sunt un om politic, nici orator de profesie, nici actor și că zic ceea ce zic din preaplinul inimii, crezând ceea ce zic. Nu pot să nu descopăr aici că ceea ce am vorbit, am făcut-o cu gândul ascuns de a aduna după aceea totul într-o carte. Acum mă bucur să redau hârtiei cuvintele vorbite, de unde au fost „luate”, căci așa ele apar mai limpezi și mai ușor de urmărit, deși nu sunt decât o stenogramă a discursurilor pe care mie însumi nu-mi place să le reaud. Îmi rămâne să regret numai faptul că oamenii păstrează aceste înregistrări și le dau de la unii la alții.

Mă bucur mai ales că ceea ce am avut de împărtășit la acest moment al vieții mele nu este o simplă experiență personală, ci că am putut să spun cuvinte pe care de-a lungul a șase ani le-am auzit în chilia Părintelui nostru Selafiil de la Noul Neamț. Așa socotesc că s-a împlinit cuvântul Mântuitorului, Care a zis că cele ce le-am auzit la ureche vor fi vestite de pe acoperișurile caselor. De fapt, tot ce am spus nu este decât o meditație asupra cuvintelor Părintelui Selafiil – pe care le rostea tot timpul, aproape neschimbate, ca Evanghelistul Ioan -, așa cum le-am înțeles eu până acum.

Mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat să fac această carte,trimițându-mi înregistrările sau descărcându-le pe hârtie. Conferințele cuprinse în carte s-au făcut la inițiativa filialelor ASCOR din localitățile în care am conferențiat, cu binecuvântarea episcopului locului.

Am o bucurie cuminte și oarecum simțul unei datorii împlinite punând înainte această carte. Am vrut ca prin tot ce am zis și am scris să laud și să descopăr în fața lumii dragostea lui Dumnezeu, așa cum mi s-a descoperit ea mie, în negrăita Lui bunătate.

„A iubi, înseamnă a ierta” – Ieromonah Sevatie Baștovoi

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ