Nu trâmbiţa înaintea ta!

0
72

trambitaNu trâmbiţa înaintea ta!, a poruncit Domnul (Mt. 6,2) – şi totuşi, aproape toţi trâmbiţează sau, mai bine zis, aproape tuturor li se trâmbiţează. Se apropie câte cineva de inimă, îşi bagă în ea gura şi trâmbiţează – iar omul ia aminte şi se admiră. Măcar de ne-ar băga minţile în cap gândul că, dacă trâmbiţa, să zicem, e a noastră, sunetul ei e scos de o putere străină nouă! Dar asta nu ne trece deloc prin cap; dimpotrivă, lauda ni se pare atât de îndreptăţită, încât a o contrazice parcă ar fi o nelegiuire. Dacă stăm să judecăm cum trebuie, vom vedea că tocmai când trâmbiţăm înaintea noastră nu suntem vrednici de laudă. Tocmai această trâmbiţare dă în vileag sărăcia şi nevrednicia noastră. Dacă auzi sunetul acestei pierzătoare trâmbiţe a vrăjmaşului, ia puţină distanţă faţă de sinele tău şi, punându-te faţă în faţă cu tine însuţi, apucă-te să te judeci fără făţărnicie. Cineva va trâmbiţa în tine înaintea ta că este cutare şi cutare lucru bun în tine, sau că nu ştiu ce lucru bun ai săvârşit. Ia uită-te mai bine: de ce îţi vine asta în cap şi îţi captează atenţia? Îţi spun eu: fiindcă acela este singurul lucrul bun pe care-l ai. Dacă ai avea într-adevăr multe fapte bune, fiecare faptă în parte ar dispărea în masa lor şi nu s-ar face băgate de seamă. Cel ce are mulţi bani nici nu dă atenţie când i se dau zeci şi chiar sute de ruble; cel ce are multe haine nu dă atenţie unei haine noi, fiindcă are atâtea că una nouă nu are pentru el nimic special: nici cel bogat în fapte bune nu îşi va opri atenţia asupra vreuneia dintre faptele sale bune luate în parte. Fiecare faptă bună piere la el, ca o picătură în mare, în bogăţia facerii lui de bine. De aici reiese că dacă cineva îşi admiră o faptă bună, asta pentru că-i singura pe care o are. Fapta bună, fie ea nedesăvârşită, atrage privirile totdeauna – iar dacă ar fi multe fapte de acest fel, ochii n-ar şti la care să se oprească. Ei bine, când auzi trâmbiţa în tine priveşte lucrurile din perspectiva asta şi explică-ţi singur că aţintirea atenţiei tale asupra faptei bune cu pricina nu merită laudă de sine, ci mustrare de sine pentru puţinătatea faptelor bune. Probabil că în toată suma faptelor tale n-ai la ce să te uiţi, afară de aceea – iar dacă aşa stau lucrurile, starea ta este vrednică de plâns. Nu, nu doar o faptă bună eşti dator să ai, ci toată viaţa trebuie să fie un şir neîntrerupt de fapte bune. Nu te uita la gândul linguşitor al laudei de sine, ci, pricepând puterea lui, treci cât mai grabnic la încredinţarea că negreşit eşti sărac în binele care place lui Dumnezeu de vreme ce te îndulceşti cu gândul că ai făcut cutare sau cutare faptă vrednică de laudă. Să nu te sui la părerea înaltă despre sine, ci să te cobori la defăimarea de sine şi la simţămintele de pocăinţă, îndată ce vei face asta, va amuţi şi trâmbiţa.

Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Sfântul Teofan Zăvorâtul

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ