Nu mai ştim să iubim

0
931

codrescu_big„Nu mai stim sa iubim. Am uitat complet sa iubim“

Atunci când este vorba despre comorile acestui neam românesc, pe mine uitarea ma doare.

Si doare si mai tare când, în loc sa vad respect, admiratie si iubire pentru artistii nostri, descopar ura fata de tot si toate, dar mai ales pentru cultura. E drept, este infinit mai usor sa nu faci nimic, sa fii atent la bârfe si mondenitati, dar total nefolositor pentru suflet. Dar haideti, încercati sa faceti un pas spre alta lume, cea a teatrului, a valorilor reale, palpabile, clare ca lumina zilei! Dintotdeauna vocea sa mi-a calauzit pasii, m-a întarit în momentele grele si mi-a alinat sufletul. Nu am pierdut piesa de teatru sau film cu acest actor extraordinar, un dascal si un om pe care doar providenta ti-l poate scoate în cale, rasplatindu-te pentru o fapta buna pe care ai uitat ca ai facut-o cândva. Constantin Codrescu face parte din noi, din cultura acestei tari atât de încercata parca de prea multe generatii. De la „Moara cu noroc”, „Rascoala”, „Pentru patrie”, „Masca de argint”, „Capcana mercenarilor”, „Roscovanul” si „Lumini si umbre”, ca sa dam câteva exemple, la înfiintarea sectiei române la Institutul de teatru de la Târgu Mures, unde a fost profesor pâna în 1989, director al Teatrului Maria Filotti din Braila si al Teatrului din Sfântu Gheorghe, Constantin Codrescu este un nume pe care sufletele noastre de români îl pastreaza la loc de cinste. Constantin Codrescu se numara printre cei care aduc lumina si o pun în cuvinte, caci a gasit ragazul unui volum despre sine, „Pribeag prin viata mea”, editat de Semne – Artemis.

Un om rar, a carui voce nu a fost auzita des la cote înalte, ci doar învelita în molatica esenta a blândetii. „Bunicii mei au fost icoana mea de la Husi, de unde sunt eu“, spune cunoscutul actor. „De altfel, am scris si în cartea mea acest lucru. M-a tulburat clipa când am fugit cu bunica de la limanul Nistrului, speriat de faptul ca toata lumea se refugia si se îngrozea de perspectiva acelei stele rosii care începuse sa se întinda. E o amintire foarte dureroasa, pentru mine, copil fiind, si nu am putut sa mi-o scot din minte. Icoana bunicilor si chiar a strabunicii, pe care am reusit sa o cunosc în acel orasel. Am avut o profesoara minunata, am avut un asistent minunat. Pe doamna Aura Buzescu, asistent fiind Vlad Mugur si mai târziu, în ultimul an, Alexandru Finti. Am avut sansa unor oameni în primul rând Oameni, care iubeau cultura în toate manifestarile ei. Îndemnurile si exemplele lor n-au urmarit decât generozitate si adevar, dar si o anumita cinste pe care atât cât am putut am încercat sa o pastrez si sa o transmit si eu la rândul meu. Din 1951 am functionat ca si cadru didactic, mai timid la început, dar apoi, încet, încet am ajuns sa conduc un institut, chiar de limba româna la Târgu-Mures. M-am socotit foarte bucuros si foarte mândru, chiar daca în lumina unor absurde neîntelegeri, pentru ca am înfiintat aceasta scoala. E minunat. Cu mare durere si regret a trebuit sa ma retrag. Eram si obosit. E rândul altor generatii, dar a fost o profesie draga sufletului meu tocmai pentru ca era apropiata celeilalte, de actor. Se îngemanau într-un mod fericit, mai mult decât fericit. Multumesc tineretii din dumneavoastra pe care eu cu tot sufletul o invidiez, caci nu o mai am si o mai gasesc doar cu sufletul si inima”, povesteste Constantin Codrescu, cu glasul topit de emotie.

E vremea schimbarii si a întelepciunii numite acceptare, crede actorul si profesorul Constantin Codrescu. „Vremurile din urma au fost complicate pentru mine. M-am trezit în fata unor stari pe care mental le gândeam, încercam sa le asez într-o anumita ordine, dar care m-au surprins în clipa în care m-am trezit în fata lor. M-am vazut dintr-odata fara tinta mea de-o viata, munca directa pe care am facut-o. Am încetat sa mai functionez la facultate, justificat. Vârsta reclama lucrul acesta, ce sa-i facem! De asemenea, am încetat colaborarile cu radioul, cu televiziunea. La televiziune am avut onoarea unor momente aniversare, am fost si eu acolo, undeva, dar radioul si-a încetat prezenta în viata mea, din pacate. O colaborare cu teatrele e mai dificila. S-a produs un justificat schimb de generatii. La vârsta mea, din pacate, am ramas printre cei câtiva care mai înca zâmbim vietii, inevitabil încercând sa ne convingem ca asa este firesc, cu toate ca în meseria noastra sunt anumite momente de exceptie care firesc ar fi sa arate altfel. Ma gândeam zilele trecute, nu vreau sa acuz pe nimeni, asa e viata, destinul si asa mai departe, dar ma raportam la încercarea mea de rememorare a atitudinii mele fata de generatia de dinaintea mea si fata de care aveam o forma nu numai de respect, ci si de smerenie, lucru care din pacate s-a cam topit, nu mai exista. Ma gândesc la studentii mei pe care torentul acesta numit viata i-a luat acum. Mai ales partea aceasta a doua a acestui an m-a buimacit, a depasit întelegerile mele de om batrân, trecut prin o gramada de experiente. Va dati seama, începând din 1940, cam de când am devenit mai constient. La 9 ani eram un copil novice, necunoscator, dar martor la o serie întreaga de evenimente tulburatoare pentru destinul familiei mele si pentru mine.

Am asistat astazi la o disputa televizata, în fapt la o necunoastere a adevarului de catre acesti protagonisti ai acestor timpuri care se refera la niste experiente, la niste trairi, perspective raportate si la trecut pe care în general nu le cunosc si daca le cunosc e mai rau ca nu le-au înteles. Este obsesia mea, am scris si eu o carte despre mine, despre viata mea, si vreau acum sa încerc cu disperare sa pun si eu în pagina un gând care ma topeste. Este vroba despre acest frumos strigat pe care-l stiu de când eram copil, de când înaltam zmeul în înalturi, de când ascultam imnul cântându-se, un Uraaaaaaaaaaa infinit. Un strigat superb ale carui aripi s-au pierdut si astazi în fata mea nu mai exista decât un singur si trist si cumplit strigat care este Ura. Ura în fata vietii, ura fata de altul, ura fata de adevar. Este cumplit. Cam în limitele acestea simt ca e mai bine ca stau izolat. Nu mai am putere sa lupt, nu mai putere sa accept spectacolul de astazi de la televizor, care m-a coplesit. Nu mai stim sa iubim, am spus-o de multe ori. Am uitat complet sa iubim. Partea de negru, de demon din noi a triumfat absolut. Nu mai iubim, ci urâm cu o generozitate si cu sfidarea tuturor adevarurilor. Incredibil! O spun eu la 81 de ani. Îmi pare rau ca ma gasiti atât de înnegurat, dar ce sa facem. Nu am cum sa sar într-un picior. Ma bucur doar ca traiesc si ca toti cei din preajma mea sunt sanatosi si doresc sa mai fiu si eu alaturi de ei. Atâta tot, restul ramâne în puterea Celui de Sus, care este singurul Adevar, singurul absolut si singura credinta posibila!”, si-a încheiat pledoaria pentru viata marele actor.

Emotia întâlnirii si-a lasat amprenta pe fiinta mea definitiv si irevocabil, de aceea reverenta mea este cu atât mai adânca în fata acestui spirit numit Constantin Codrescu.

Loreta Popa

loreta

Baner asculta RJS