”Nu în zadar nici fără motive suntem noi expuși bolilor”

0
62

boalaO astfel de atitudine presupune totuși să recunoști bolii un sens și o finalitate care transcend natura fizică.

Într-adevăr, a o considera numai cu referire la ea însăși ar însemna aproape inevitabil a-ți face despre ea o viziune negativă și sterilă și a dubla suferința fizică cu suferința morală provocată de sentimentul absurdității ei. O astfel de atitudine are în general drept consecință lăsarea unui câmp liber acțiunii demonilor și dezvoltarea în suflet a patimilor care-l tulbură, ca teama, angoasa, mânia, acedia, revolta, disperarea. Astfel de stări nu numai că nu ușurează cu nimic trupul, dar cel mai adesea sporesc chiar simptomele răului care-l afectează și, mai ales, îmbolnăvesc pe deasupra și sufletul. Boala trăită astfel este suferință fără rost și devine pentru om un izvor de decădere spirituală, care-i pune în pericol sufletul tot pe atât, dacă nu și mai mult, decât trupul.

În fața acestui pericol, Sf. Părinți subliniază că ”nu în zadar nici fără motive suntem noi expuși bolilor” și ne invită să ne arătăm vigilenți atunci când ele ne afectează, să nu ne preocupăm mai întâi de cauzele lor naturale, nici de mijloacele de a le remedia, ci să degajăm semnificația pe care ele o îmbracă în cadrul relației noastre cu Dumnezeu și să punem în evidență care poate fi rolul lor pozitiv în perspectiva mântuirii noastre. ”Când vine peste tine încercarea pe neașteptate, cercetează-i scopul  și vei afla mijlocul de a te folosi de ea”, sfătuieșe Sf. Maxim. Astfel, chiar de la început se cade să nu te lași dominat de suferință, dacă o ai, și să depășești limitele în care ea tinde să închidă sufletul și chiar întreaga ființă  și întreaga existență. În această dublă perspectivă, Sf. Grigore de Nazianz îl sfătuiește pe un bolnav: ”Nu vreau și nu cred că este bine ca tu, ca unul ce ești deosebit de învățat în cele dumnezeiești, să încerci aceleași simțăminte ca un om de rând, să te încovoi cu trupul, să gemi de suferință ca de ceva iremediabil; trebuie, dimpotrivă, ca tu să faci filozofia suferinței tale, … să te arăți superior lanțurilor tale și să vezi în boală o cale mai bună spre binele tău”.

A face filozofia propriei boli și suferințe constă, în primul rând, pentru om, a lua în considerare ceea ce ele îi dezvăluie despre condiția sa.

Fiind o consecință a greșelii adamice și un efect al păcatului perpetuat, precum și a acțiunii demonice în lumea căzută, boala manifestă mizeria omenirii despărțite de Dumnezeu. În stricăciunea și suferința trupului se fac simțite pentru om slăbiciunea ființei sale pământești, caracterul efemer al existenței sale în această lume și, în general, fragilitatea sa, insuficiența sa, relativitatea sa, limitele sale. Boala trupului reamintește pe cea a întregii făpturi căzute. Pierderea sănătății apare ca simbolul și chiar ca semnul sensibil al pierderii stării paradisiace. Aducând sufletul în limitele trupului, boala și suferința distrug iluziile de plenitudine și de autosuficiență pe care omul le putea avea înainte, inspirate fiind de o sănătate pe care el o credea durabilă. Ele îi arată sărăcia și chiar goliciunea sa (Fac 3, 7) ontologice  și-l  fac să-și aducă aminte că este țărână (Fac 3, 19). El nu mai poate să se considere ca un absolut; orgoliul său fundamental este sfărâmat. Sf. Ioan Scărarul notează această funcție pozitivă a bolii: ”Boala are uneori scopul de a ne smeri duhul”. Sf. Ioan Hrisostom zice la fel: ”Pentru  binele nostru suntem expuși bolilor…, căci trufia zămislită în noi prin delăsare își află un leac în această slăbiciune și în aceste suferințe”; și zice că din faptul că nu a dispus de o astfel de ”pavăză”, ”la început, întâiul om s-a lăsat mânat în primul rând de trufie”. Sf. Serafim de Sarov notează, în mod mai laconic, că prin boală ”omul își revine în sine”.

Întrucât zdruncină ființa, boala pune adesea în cauză falsele echilibre anterioare și-l face pe om să se întrebe asupra fundamentelor existenței sale. Ea slăbește multe din legăturile pătimașe cu lumea aceasta, dezvăluind deșertăciunea ei, și conduce la depășirea limitelor ei. ”Bolile, remarcă Sf. Nichita Stithatul, subțiază simțirea pămânească a sufletului”.

Inteligența, curățită de aceste poveri ce o alienau spre trup și ascuțită prin suferință, concepe o altă lume, spirituală, și voința expropiată de ea însăși aspiră spre această lume și ridică la ea sufletul întreg. Astfel, Dostoievski scria: ”Un om sănătos este totdeauna un om pământesc, material… Dar cum ajunge bolnav și ordinea naturală, pământească a organismului său se strică, îndată i se revelează posibilitatea unei alte lumi și, pe măsură ce se agravează boala, raporturile cu această lume se îngustează”.

Boala înțeleasă și trăită astfel are ca efect nu strivirea omului sub povara ”trupului morții” sale (Rom 7, 24), ci, dimpotrivă, întoarcerea sa la Dumnezeu, reunirea sa cu El, apropierea sa de El ca de adevăratul său început și sfârșit, dându-i  minții sale înțelepciunea – adică adevărata cunoaștere a lumii, alui însuși și a lui Dumnezeu – și voinței sale rectitudinea conformității ei cu cea a Creatorului său. ”Dumnezeu nu a îngăduit boala pentru a ne coborî, precizează Sf. Ioan Hrisostom, ci pentru că a vrut să ne facă mai buni, mai înțelepți și mai supuși voinței Sale, ceea ce este temeiul a toată mântuirea”.

”Teologia bolii”, Jean-Claude Larchet

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ