Nu deznădăjdui!

0
66

nu– Părinte arhimandrit, vă rugăm mult să comentați cuvintele pe care le-a auzit Sfântul Siluan: ”Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”.

– Nu prea știu să răspund… Ce înseamnă a ține mintea în iad și a nu deznădăjdui? Această expresie n-am mai întâlnit-o la Sfinții Părinți, decât la Sfântul Siluan Athonitul. Pentru mine, mi-am explicat-o așa: în această viață, adeseori iadul este în inima fiecăruia – când avem scandaluri în familie sau la serviciu, viața noastră seamănă atunci cu iadul. Dacă ești într-o asemenea atmosferă, într-o asemenea situație, să nu deznădăjduiești! Dumnezeu este și acolo, Dumnezeu te poate scoate și dintr-un asemenea iad. Dacă nu deznădăjduim, dacă nu ne descurajăm în aceste neputințe omenești și dacă avem – prin rugăciune – această legătură trainică și permanentă cu Dumnezeu, ne putem mântui. Dar vă puteți mântui și prin nedezlegarea acestei probleme, a acestei întrebări. Vă puteți mântui. Fiti smeriți cu adevărat și veți dobândi dragoste; dragoste smerită să aveți și vă asigur că vă veți mântui. Asta cred eu acum și pentru mine.

Cum ați învățat și cum ați exersat smerenia în iadul închisorilor comuniste?

– În închisorile comuniste, unde am stat câțiva ani, toti cei care erau în celulă cu mine se rugau, se pocăiau, își depănau păcatele, regretau; erau niște oameni aflați pe calea aceasta, a pocăinței. Erau smeriți, cuviincioși și duceau o viață creștină. Vă spun cinstit că adeseori m-am simțit mai bine în închisoare decât afară. De mic sunt în mânăstire și aici am avut tot ce mi-a trebuit pentru viața trupească și sufletească. În închisoare era cam aceeasi situație; aveam strictul necesar ca să putem trece de la o zi la alta. Era acolo o viață cu preocupări duhovnicești. Se învătau pe de rost texte din Sfânta Scriptură, atunci când în închisoare nu era voie să intre o fițuică de hârtie sau un vârf de creion. Pe talpa bocancului, unsă cu spumă de săpun, se scria cu o grifă (care era furată de afară, o dată pe când fusesem scoși la aer curat). Și așa se scria un text din Evanghelia lui Matei, un text din Evanghelia Sfântului Ioan, din epistola Sfântului Iacob. Și cum se aflau aceste texte? Cioc, cioc, cioc, cu alfabetul Morse, prin perete. Erau pușcăriași mai vechi, care apucaseră vremurile când în închisoare intra și Biblia și aceștia au învățat atunci texte din ea; au învățat aceste lucruri sfinte și le transmiteau pe calea auzului, prin alfabetul Morse în perete și așa se puteau învăța. Scriau câte un text scurt învățat pe de rost după ce îl scriau fiecare mai întâi pe tabla inimii și a memoriei. Aceste texte sfinte, cu aceste mijloace foarte sărace. Era o atmosferă creștină în închisoare. Toate insultele de la anchete erau bobârnace pentru a ne curăți de mândrie. Erai smerit de nevoie, dar ni se cere să fim smeriți de bună voie; dacă nu suntem smeriți de bună voie, ne smeresc alții din afară, ne insultă și ne spun fel de fel de cuvinte grele. Așa încât era o atmosferă smerită în închisoare. Smerită de nevoie, dar și de voie, pentru că, în necazurile de acolo, aproape fiecare simțea vie în inima sa pacea lui Iisus.

– Referitor la situația din închisoare și nu numai, care ar fi diferența între a fi smerit și a fi umilit?

– Se ajută una pe alta. Dacă, din cauza mândriei, nu ne convine să fim umiliți, e una; și e o suferință, pentru că nu acceptăm, nu acceptăm umilința. Să mă facă cineva prost și toate celelalte… și eu să nu reacționez, să nu mă apăr. Însă numai în momentul în care acceptăm aceste umilințe din afară am ajuns la smerenie. Dacă nu le accepți, e o suferință pentru tine. Între umilință și smerenie este o apropiere, pentru că prin umilință vine smerenia, dacă umilința este acceptată din interior. Mântuitorul a fost umilit, a fost umilit de oameni; dar a fost și smerit prin dumnezeirea Lui, izvorul smereniei și al dragostei Lui. Dacă nu este acceptată umilința, apare o revoltă în noi. Dacă este acceptată umilința, devine smerenie și atunci e unită și cu rugăciunea și te rogi pentru dușmanul tău care te-a umilit. Dacă ajungi la această stare, ai smerenia și o porți înaintea lui Dumnezeu.

– Părinte, cum putem renunța la orgoliul intelectual?

– Orgoliul intelectual este un fel de nebunie. Pentru că ți se pare că toți se învârtesc în jurul tău, că tu ești stâlpul de lumină pentru toată omenirea, și trecută, și viitoare. Acesta e orgoliul cu gradul cel mai înalt. E o mare prostie, pentru că totdeauna au fost oameni mai învătați decât mine, mai pricepuți decât mine, mai frumoși decât mine, mai întelepți decât mine; mulți alții, dintre contemporani și din istorie, au fost în trecut și apar în viitor. Încât a mă face pe mine centrul inteligenței, centrul centrelor, asta este o lipsă de bună-cuviință în primul rând. Și e bine să-și revină o astfel de persoană. Poate că nu de doctor are nevoie, ci este bine să mai postească, să se mai roage lui Dumnezeu, să mai citească niște lucruri duhovnicești, să-și dea seama pe ce lume este. Și, dacă e sincer în același timp, se vindecă; dar, dacă nu urmează calea lui Dumnezeu, moare nebun.

– Poate greșesc, dar mi se pare că unii oameni au o predispoziție mai mare spre smerenie. Ce părere aveți?

– Sunt de acord cu idea și îi felicit pe oamenii aceștia, numai să fie cu adevărat smeriți. Această virtute apropie desăvârșirea sfințeniei. Sfinții au fost cu adevărat mari nevoitori, nu puneau nimic pe seama lor, ci pe seama lui Dumnezeu. Mie îmi este frică de oamenii care socotesc smerenia lașitate. E o mare demnitate smerenia, o demnitate la care ne îndeamnă și Mântuitorul. Maica Domnului, această ființă pământeană, care este mai presus decât toate femeile și decât toate fetele din lume, este cea mai smerită făptură a lui Dumnezeu. Maica Domnului! Iar ea a fost preabinecuvântată de Dumnezeu să nască pe Iisus Hristos, ca să ne aducă adevărata învățătură, adevărata pâine a vieții, prin care să existăm. Deci smerenia aceasta cât de puțină este, numai să fie corectă, e foarte bine venită, ea ne apropie de smerenia și desăvârșirea sfinților.

Pentru a-i învăța pe ucenici smerenia, unii bătrâni folosesc asprimea. Este corectă această metodă?

– Sunt niste excepții. Sunt, de pildă, păcătoși, în Pateric și în viața de toate zilele, care vor să se pocăiască și nu-i lasă cineva dinlăuntru. Și atunci își mai dau niște palme. Când ești acasă singur cu tine, îți aduci aminte de păcatele tale și, ca să nu te pedepsească Dumnezeu, te pedepsești tu. În Pateric sunt câteva cazuri dintr-acestea: se pedepsesc bătându-se, autobătându-se. Spre exemplu, un tânăr voia să se poată ruga cu lacrimi. Și le cerea și nu veneau – era împietrit. Și atunci a lăsat cămașa și, cu un șervet ud, făcut frânghie, se lovea peste spinare: „Nu vrei să plângi? Îți dau eu ție lacrimi ca să plângi”, vorbea el cu sine însuși. Așa că sunt asemenea cazuri, asprimi ale smereniei. Dacă îți dă Dumnezeu lacrimi, dacă îți dă această căință pentru păcatele tale, ai căpătat smerenia. Însă trebuie menținută după aceea. E greu și de întreținut smerenia. Dacă nu o cultivi, se stinge. Cine știe ce ispite dau peste tine și rămâi cum ai fost mai înainte! Ca si cu rugăciunea lui Iisus; dacă este spusă continuu, cu smerenie și cu asceză, cu stăpânire de sine, se prinde de inima, de viața noastră, dar dacă nu o mai practicăm, se stinge, încetează.

„Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe” – Sofian Boghiu

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ