Noua sinteză monastică athonită. Monahismul athonit astăzi (V)

0
21

athos4Vorbeam înainte de acest interviu despre ceea ce s-a întâmplat când marele Pahomie a murit, cum comunitatea sa – care, e adevărat, era şi foarte mare-s-a spart, s-a dizolvat de o asemenea manieră. Se poate, de asemenea, vedea o anu­mită decadenţă, evidentă în timp, în monahismul Egiptului de Jos (pustiile Sketisului, Nitriei şi Ke-lliei). S-ar mai putea da şi alte exemple concrete: la moartea marilor părinţi spirituali, a marilor întemeietori, instituţiile (aşezămintele) lor nu le pot supravieţui la acelaşi nivel.

Credeţi că se poate întâmpla ceva de genul acesta şi aici? 

Nu este exclus ca lucrurile să se petreacă aşa. Istoria Muntelui Athos este o istorie cu valuri, cu înălţări şi căderi, însă atunci când ai această încredere în Dumnezeu, această încredere în Providenţa divină şi în asistenţa Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu – ştiind că suntem aici în Grădina Maicii Domnului -, ei bine, nu suntem neliniştiţi. Sigur că sunt înălţări şi căderi, momente de decadenţă şi momente mai fertile din punctul de vedere al sfinţeniei, pentru că dificultăţile aduc întotdeauna un plus de zel. Trebuie doar ştiut că criteriul de valoare, de estimare a valorii, nu este cel cantitativ. Dacă o mănăstire are mai puţini monahi, asta nu înseamnă că situaţia este disperată. Dăm slavă lui Dumnezeu dacă avem un părinte duhovnicesc harismatic, care atrage oamenii către monahism, care dă învăţătură, scrieri etc, dăm slavă lui Dumnezeu pentru un dar de la Dumnezeu, însă dacă suntem privaţi de aceasta, este o bună ocazie să lucrăm noi înşine pentru a ne pregăti pentru primirea harului. însă, repet, harisma învăţăturii şi conducerii duhovniceşti este un lucru, iar tradiţia monastică este un altul. Şi în amândouă aceste lucruri, Duhul Sfânt însuşi lucrează.

Acum, credeţi că această sinteză este aplicabilă şi unei ţări ca România, unde mănăstirile sunt aproape întotdeauna sărace, ca toată ţara, de curând ieşită din comunism? Mănăstirile nu au resurse ca mănăstirile athonite – dacă au puţin teren agricol, de proprietăţi imobiliare neputând fi vorba. De asemenea, mănăstirile româneşti, ca toată ţara de fapt, nu au încă acele facilităţi tehnice avansate care să le permită să câştige timp din timpul de muncă pentru rugăciune. 

Importantă nu este realizarea practică, concretă a acestei sinteze, ci duhul care domneşte în această inspiraţie a vieţii monastice: a trăi în comun, în fra­ternitatea monastică cenobitică, însă cu această grijă de a dezvolta înflorirea personală prin rugăciunea personală, acordând o parte importantă vieţii duhovniceşti personale şi rugăciunii personale în cadrul vieţii cenobitice – un lucru care a fost şi este adesea neglijat. Asta presupune anumite sacrificii sau anumite eforturi în organizarea vieţii mănăstirii. Aceste sacrificii şi eforturi pot fi adaptate în funcţie de circumstanţe. Una sunt avantajele pe care le avem la Muntele Athos, alta sunt realităţile din România sau ale mănăstirilor ortodoxe din Franţa, care sunt foarte sărace, care nu au resurse, însă au un acelaşi duh şi încearcă – în condiţiile în care se află: într-o ţară non-ortodoxă, cu opoziţiile şi ostilităţile ei -, încearcă să trăiască în acest duh de, să-i spunem aşa, cenobism isihast. Asta-i cel mai important.

însă, dincolo de dificultăţile de ordin material, important este cum se poate ajunge a realiza în via­ţa cenobitică această înflorire personală. Cum? Rolul „bătrânului” (gheronda – unic părinte duhovnicesc al mănăstirii şi igumen în acelaşi timp, n.tr.) este aici foarte important. Şi mişcarea actuală de pe Sfântul Munte a fost tocmai o reactualizare a importanţei „bătrânului” (gheronda), a părintelui spiritual. Deci igumenul mănăstirii nu este doar un administrator -cum stau lucrurile în mănăstirile în care igumenul şi duhovnicul mănăstirii sunt două persoane diferite -, ci, în măsura posibilului, igumenul este şi părintele duhovnicesc al mănăstirii, cel care inspiră şi im­primă direcţia duhovnicească, duhul comunităţii, pe de-o parte, şi cel care conduce fiecare suflet, fiecare persoană, în drumul lui ascetic personal, pe de altă parte.

Aspectul cel mai important al monahismului orto­dox, aşa cum îl trăim noi astăzi, este de a putea trăi în comun, în comuniune, dar fiecare ca persoană

–  o persoană cu toată originalitatea şi dezvoltarea ei proprie.

Există deci un raport de îmbogăţire reciprocă între comunitate şi personalitate. Şi atunci, cel care se izolează pentru a duce o viaţă eremitică nu are ocazia edificării, controlului şi corecţiei pe care le dau viaţa în fraternitate. însă, la rândul ei, viaţa în fraternitate nu poate fi dezlipită de raportul personal al monahului cu Dumnezeu în rugăciune. Deci cum pot acestea să se împlinească? – Pe de-o parte, prin rolul igumenului ca părinte duhovnicesc al comunităţii (şi nu doar ca administrator) şi, pe de altă parte, prin timpul pe care fiecare monah îl poate consacra în fiecare zi rugăciunii personale – în principal în timpul nopţii -, deci o parte a zilei personale consacrată exclusiv lui Dumnezeu –  nici studiului, nici lucrului, nici activităţii de contact cu exteriorul, ci o parte cât mai importantă posibil, pe care o poate permite comunitatea de rugăciune solitară în cadrul vieţii cenobitice. Aceasta reprezintă, cum ziceam, o îmbogăţire reciprocă a celor doi fac­tori: comunitatea şi personalitatea.

Deci, pe de-o parte, rolul igumenului ca părinte duhovnicesc al comunităţii (şi nu doar administrator) şi, pe de altă parte, acordarea unui timp (cât mai important posibil într-un caz dat) de relaţie personală a monahului cu Dumnezeu prin rugăciune, reprezintă cele două axe fundamentale ale vieţii noastre monastice.

Această sinteză ar putea/ar trebui să câştige universalitate în monahismul ortodox?

Nu facem publicitate pentru aceasta, însă eu cred că acesta nu e altul decât duhul monahismului ortodox, care este mai mult sau mai puţin viu într-o epocă sau alta…

Da, însă nu doar duh, ci şi o formă anume, adică, dacă vorbim de duhul monahismului ortodox, acesta trebuie să fie unul şi acelaşi în timp, însă ca formă ne aflăm în faţa unei forme noi?

Este o reactualizare a unor forme tradiţionale.

Rugăciunea nocturnă este un lucru pe care îl vedem în toate vieţile de sfinţi monahi, fiind mai mult sau mai puţin subliniată după epocă sau după loc. Nu e un lucru nou!

Dialoguri duhovniceşti, Ieromonahul Macarie Simonopetritul

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ