Nicolae Purcărea, un mărturisitor al minunilor lui Dumnezeu

0
157

Nicolae– Cum petreceaţi Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului în închisoare?

– Pentru noi, creştinii din închisoare, Patimile şi În­vi­erea erau momentul sublim al trăirii noastre, depăşin­du-ne şi pe noi ca oameni. Ne încadram în tradiţiile creş­ti­ne pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimi­lor şi de Înviere, cu singura deosebire că noi nu aveam bu­cu­ria materială. N‑aveam ouă să mâncăm, n-aveam cozo­nac sau alte bunătăţi, dar trăirea şi bucuria Învierii era co­ple­şi­toare pentru noi. Ne transpunea parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, şi uitam chiar de suferinţa noastră. Fii si­gur că ceea ce încercam noi să facem în temniţă era pre­gă­tirea sufletească pentru a întâmpina cum se cuvine ma­rea sărbătoare. În afară de post – îţi poţi închipui că mai era şi post acolo unde noi posteam permanent? -, exista un paradox: ştiind că noi postim, atunci ne dădeau o mân­care mai bună. În Vinerea mare ne dădeau friptură, cum nu ne dădeau de altfel niciodată.

– Noi, creştinii ortodocşi, în Săptămâna Mare ne du­cem să ne spovedim, să ne cuminecăm, participăm la sluj­ba Învierii. Cum se petreceau atunci lucrurile în în­chi­soare?

– Trăiam cu gândul. Ne rugam în comun, chiar dacă gar­dienii ne urmăreau pas cu pas, ba, mai mult, de sărbă­to­ri înăspreau regimul, în sensul că dublau paza, vigilenţa lor era mai mare. Ei ştiau că noi trăim în rugăciune şi du­cem o altfel de viaţă. Dacă lucrai în fabrică, atunci îţi mă­reau norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar bineînţeles că nu ripostam.

– Aveaţi voie să cântaţi „Hristos a Înviat”?

– N-aveam voie! Dar îl murmuram sau, aşa încet, tot îl cântam, pentru că nu ne puteau opri să cântăm.

– Care-i cea mai frumoasă sărbătoare de Paşti pe ca­re aţi petrecut-o în închisoare?

– În general, ai putea să mă întrebi care a fost cea mai îngrozitoare. Trăiam bucuria, trăiam suferinţa, umi­lin­ţa Patimilor. Ştiam că e momentul Învierii, când au­zeam clopotele. Cea mai frumoasă înviere am petre­cut‑o în lagărul de la Caracal, în 1945, la o Înviere oficiată de o su­tă de preoţi, în toate limbile. Au participat mii de per­soa­ne. În curtea lagărului s-a făcut o slujbă de Înviere care într-adevăr te făcea să evadezi din cadrul strâmt al la­gă­ru­lui. Îţi dădea aripi, te transfigura.

– Vorbeaţi despre cea mai nefericită experienţă. Mă gân­desc că ea este legată de momentul în care eraţi în­chis la Piteşti.

– La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor mo­ment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă şi a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.

– Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?

– În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cân­tece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi al­te ciudăţenii… Lucruri strigătoare la cer! S‑au făcut multe lu­cruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săp­tă­mâ­na Ma­re o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde in­ven­tau atâtea lucruri urâte.

– Cine era capul acestor nelegiuiri?

– Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare; u­ne­le pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse in­strumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au tre­cut alături de el. Au fost şi din ăştia.

– Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?

– Eu zic că, mai mult decât atât, noi ne închipuim că su­prema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.

– Vă mai puteaţi ruga?

– Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când fă­ceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de cre­dinţă.

– Acesta era scopul reeducării.

– Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.

– Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?

– Nu îmi place să vorbesc, dar, când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu prun­cul în braţe şi mi-a spus: „Lasă că trece şi asta!”. M‑a în­tărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.

– Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?

– Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de dem­nitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem ar­mele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit ro­mâni şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia stră­moşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora ca­re au luptat împotriva unei năvăliri.

– Domnule Purcărea, am vorbit despre credinţă, des­pre rugăciune. Un alt element care în închisori v‑a păs­trat şi sufletul şi mintea a fost poezia. Ce ne-aţi putea spu­ne despre semnificaţiile acestei poezii?

– Pentru noi se punea problema în închisori de a ne men­ţine integritatea spirituală. Pentru a nu cădea în dez­nă­dejde. Ori pentru aceasta trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta unii s-au apucat să predea di­ver­se ştiinţe, a trebuit să învăţăm fel de fel de poezii. În­chis­oarea a devenit un forum superior, pentru că aveam pro­fesori mari şi de la fiecare puteam lua câte ceva. Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a fost Ra­du Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreţinut spiritual şi ne-a insuflat în permanenţă nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ţinut cât mai aproape de Dum­ne­zeu, ne-a ţinut cât mai aproape de spiritualitatea româ­neas­că. Poeziile lui au fost medicamentul cel mai impor­tant care ne-a ţinut pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pen­tru noi un monument care ne-a adus şi bucurie, şi nă­de­jde, şi care ne-a îmbărbătat în permanenţă.

– Cum aţi învăţat poeziile?

– Poeziile ne erau transmise prin alfabetul Morse. Aşa s-au transmis balade de sute de versuri pe care Radu Gyr le-a făcut. Cum le-a făcut, în gând, fără creion şi hâr­tie, numai Dumnezeu ştie. Poeziile lui Gyr erau hrană spi­ri­tuală pentru noi. Mai trebuie să înălţăm un monument pâ­nă la cer mamelor noastre. E greu de înţeles, dar mame­le noastre ne-au dat viaţă, ne-au dat hrană sufletească, ne‑au axat pe linia care leagă pe om de Dumnezeu. Cei care s-au bucurat de căldura sufletească, de dragostea ma­me­lor îşi pot da seama ce înseamnă acest lucru. Ne punem în­trebarea: cine l-a făcut pe Creangă scriitor? Sau pe alţii? Ma­mele lor. I-au îndreptat. Ea era aceea care observa ca­li­tă­ţile fiilor lor.

– Ce ne puteţi spune despre Mircea Vulcănescu?

– Mircea Vulcănescu a murit ca un martir. A fost izo­lat într-o celulă specială, cu ciment pe jos, cu apă pe jos. El s-a aşezat pe jos ca să poată sta altul deasupra lui şi s-a îm­bolnăvit. Boala i s-a accentuat. A fost pedepsit pen­tru că ţinea conferinţe şi a fost băgat la izolare, unde i s‑a a­gra­vat boala, şi a murit ca un martir. Ar trebui ca Bise­ri­ca Or­todoxă să-l canonizeze. Şi pe el, şi pe alţii. Spre ex­em­plu, Traian Trifan, care în permanenţă a dus o viaţă de as­cet. Era tot aşa de puternic ca şi Valeriu Gafencu, care de alt­fel a fost elev al lui Trifan. De asemenea, părin­tele Arse­nie Boca avea o personalitate puternică, avea un mare har. Cri­ma cea mare a comuniştilor e că au omorât oa­meni cu po­tenţe uriaşe. Au distrus elitele. Ştiţi cum e vor­ba la noi, ro­mânii? Dacă îl pui pe ţigan împărat, întâi îl o­moa­ră pe tai­că-său. Aşa şi comuniştii. I-au omorât pe toţi cei care erau mai pregătiţi ca ei. Era la Aiud colonelul Crăciun, un fost muncitor, cu aroganţă extraordinară. Plă­cerea lui cea mai mare era să jignească, să insulte, privea de sus. „Bă, Ţuţeo”, îi spunea marelui filozof creştin. Se credeau dum­nezei. Ăsta e păcatul lor cel mare.

– Cum aţi rezistat, totuşi, acelor experimente satanice?

– Ajunşi în închisoare, ne-am pus problema: „Ce ne fa­cem?” Şi domnul Trifan, cu Marian, şi cei din jurul lor, au spus că singurul nostru mijloc, singura posibilitate de a tre­ce peste 10-20 de ani de închisoare este să ne ancorăm în credinţă. La fel au gândit Gafencu, Ianolide, părintele Ar­senie Papacioc, Nicu Mazăre, Virgil Maxim şi alţii. Toţi a­ceştia au ajuns la un grad de înduhovnicire destul de ri­di­cat. L-am cunoscut pe părintele Arsenie Papacioc, care era un om ca noi toţi. Era un sculptor nemaipomenit. El a fă­cut la Aiud, împreună cu ucenicii săi, un chivot al Mă­năs­tirii Curtea de Argeş. Parte dintre ei, fiind elevi, au fost a­duşi la Alba-Iulia, unde eram şi eu închis. Era acolo un mic atelier în care am început să lucrez şi eu. Am învăţat să sculptez de la ucenicii părintelui Arsenie Papacioc.

– Care a fost influenţa lui Nae Ionescu asupra generaţiei dumneavoastră?

– Influenţa lui Nae Ionescu a fost covârşitoare. Eu cred că destinul ţării noastre este acela de a fi focar de lu­mi­nă şi cultură la gurile Dunării. Pentru aceasta trebuie oa­meni dotaţi. Se pare că între cele două războaie au exis­tat oameni care au ridicat România pe culmi: Mircea Elia­de, Constantin Brâncuşi, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea. Au fost oameni care au încercat să ridice România pe linia des­tinului. Asta au făcut ei, şi alţii. Ca şi Iorga, care a fost unul dintre marii oameni de cultură ai ţării.

– Vă consideraţi o generaţie învinsă?

– Cine e învinsul? Cel care dă (în altul – n.n.) sau cel care rezistă? Învinsul e cel care dă. (Dar – n.n.) Dumnezeu ne-a dat fiecăruia câte un dram de rezistenţă şi am re­zis­tat. Mâna Lui ne-a ajutat de multe ori. De exemplu, la Pi­teşti, după ce şapte luni de zile am trecut prin reeducare şi ur­ma din victimă să devin călău, Dumnezeu mi-a întins mâ­na şi m‑a dus la Canal. După aceea, la Gherla, când am fost pedepsit la izolare şapte luni de zile pentru că am tră­dat marea cauză a demascării, când eram aproape de moar­te, Dumnezeu mi-a întins mâna, luându-l pe Stalin la El (adică, din această lume – n.n.). De ce? Pentru că, a­tun­ci, directorul Goiciu ne-a iertat pe cei izolaţi. Altă­dată, la Ca­nal, am adormit pe şina de cale ferată, cu game­la în mâ­nă. Şi, deodată, m-am pomenit că mă împinge ci­ne­va. Nu ştiu cine a fost, dar a trecut locomo­tiva imediat. Sau, m-au bă­gat la camera mortuară, din cauza faptului că am avut o in­fecţie mare în spate şi urma să mor. După trei zile, vă­zând că n-am murit şi mirân­du‑se de asta, pentru că mu­ri­se­ră toţi cei din jurul meu, m-au scos de acolo. N‑am făcut sep­ticemie, şi atunci au luat un bisturiu să mă taie şi a ţâş­nit o găleată de puroi. În timp, m-am vindecat.

– Sunteţi un mărturisitor al minunilor lui Dumne­zeu, pentru că se pare că au existat momente în care Dum­nezeu v-a ţinut în braţele Lui.

– Exact.

– Sunteţi optimist în ce priveşte viitorul neamului românesc?

– Da. Sigur că da. Asta cred. Va trece perioada asta, dar până la urmă va renaşte poporul nostru. Vor mai trece ge­neraţii până când copiii se vor ridica, se vor întoarce la bi­serică şi la neam. Ne confruntăm cu o nouă utopie, cea a glo­balizării. Şi se pare că cea care va abdica foarte curând este biserica catolică. Catolicismul este într-o cădere a­brup­tă, chiar dacă el constituie, în acest moment, o putere eco­nomică foarte mare. Nu vezi? Unde este cel mai mare haos? În Italia. Catolicismul a devenit prea raţional. Ra­ţio­nalismul neagă tainele. Sunt lucruri pe care palpabil, prin raţiune, nu le poţi înţelege. Cea mai mare taină e tai­na naşterii! Cum este minunea asta a naşterii? Asta o ne­gli­jează toţi raţionaliştii ăştia cartezieni.

Mărturisitorii din închisorile comuniste, Ciprian Voicilă

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ