„Nevoinţa este o stare dumnezeiască, o stare a lui Hristos, Dumnezeu-Omul, şi de aceea creştinul trebuie să intre în această stare”-partea I

0
206

nevointaÎnaltpreasfinţia Voastră, vă rugăm să ne spuneţi ce este nevoinţa şi de ce creştinul trebuie să se nevoiască pentru a se mântui?

 Nevoinţa este o stare dumnezeiască, o stare a lui Hristos, Dumnezeu-Omul, şi de aceea creştinul trebuie să intre în această stare. Care este nevoinţa lui Hristos? In primul rând, gândul întrupării şi apoi întruparea. Cel Care a fost Dumnezeu n-a găsit ştirbire a-şi lăsa locul cel dumnezeiesc, cel de-a dreapta Tatălui, şi a venit pe pământ pentru noi, pentru a Se sui pe Cruce. Nevoinţa Crucii este nevoinţa lui Dumnezeu-Omul, dar o Cruce care nu începe numai în Vinerea Mare, ci care începe din momentul întrupării. Această nevoinţă este o stare divino-umană, de aceea şi creştinul, pentru a se mântui, pentru a se numi creştin chiar, nu poate decât să trăiască în nevoinţă, in această tensiune, în această căutare a împărăţiei lui Dumnezeu.

 Nevoinţa înseamnă numai înfrânare trupească sau şi o anumită disciplină a minţii?

Bineînţeles că nevoinţa este o stare, dar în acelaşi tinrip este o disciplină. Ne înfrânăm trupul pentru a-i struni doririle, poftele, energiile, dar în acelaşi timp ne înfrânăm şi gândurile, pentru că gândurile sunt sămânţa tuturor faptelor rele. Toate răutăţile ies din inimă, spunea Mântuitorul, de aceea nevoinţa sufletească, disciplina gândurilor, înfrânarea de la gândurile rele este o condiţie primordială a drumului spre desăvârşire.

 Se poate nevoi numai cel care se află sub ascultare şi îşi taie voia, dacă ne gândim că nevoinţa înseamnă tăierea voii proprii? Dacă da, care este atunci nevoinţa creştinului din lume?

 Nevoinţa, cum am spus, este o stare aproape obligatorie a creştinului, nu în sensul că eşti obligat, ci obligatorie după Hristos. Dacă eşti al lui Hristos, trăieşti într-o oarecare nevoinţă. Însă putem deosebi nevoinţa ascultării călugăreşti, prin tăierea voii, şi cea a creştinului din lume, care diferă puţin. Însă nu se ştie care este cea mai grea. Nu putem să spunem că cea a călugărului este mai grea decât a creştinului care trăieşte în lume. Fiecare are specificul său. Însă este clar că drumul cel mai scurt, prin nevoinţa tăierii voii proprii, spre desăvârşire este ascultarea care ne este cerută în viaţa călugărească. Creştinul de rând face mai puţin ştiut, mai puţin conştient acest efort, nevoinţa tăierii voii proprii. Dar să nu uităm că într-o familie, dacă unul sau altul dintre soţi nu-şi taie continuu voia proprie, cuplul nu va putea rezista. Tensiunea e uneori atât de mare, încât vedem bine cum familiile se distrug. În mănăstire e acelaşi lucru. În mănăstire, acolo unde nu este ascultare, unde nu există tăierea voii proprii, mănăstirea nu există. Mai devreme sau mai târziu, călugărul pleacă, nu rezistă în mănăstire.

Nevoinţa monahilor din zilele noastre este diferită de cea a Părinţilor de demult? Cum trebuie să se nevoiască astăzi un monah?

Cred că nu este cu mult diferită de cea a Părinţilor de demult. Tăierea voii proprii, nevoinţa trupească şi sufletească a fost întotdeauna aceeaşi. Gândurile omului sunt aceleaşi, dar ceea ce o cauzează nu mai este la fel cu ceea ce era pe vremea Părinţilor de demult. Deci nu cred că diferă. Din contră, e mult mai uşor astăzi, de exemplu, să te deplasezi dintr-un oraş în altul, să îţi procuri mâncare, să o pregăteşti, să-i primeşti pe pelerini. Ai mult mai multe posibilităţi decât înainte, când munca era mai dificilă. Dar nevoinţa călugărilor de astăzi este mai mare pentru că trebuie să ştie să se ferească de modernisme şi să-şi ţină nevoinţa lor. Cum trebuie să se nevoiască un monah de astăzi? Exact ca unul din trecut. Rugăciunea, meta­niile, slujbele sunt aceleaşi, deci trebuie făcute. Şi în plus, cred că mai mult ca oricând trebuie – spunem din nou – tăierea voii proprii. Aceasta e nevoinţa monahului de azi.

 Cum trebuie să se nevoiască un creştin din zilele noastre, ştiind că este asaltat din toate părţile de ziare, televizor şi tot felul de plăceri care-l îndepărtează de Dumnezeu?

 Ce face de fapt nevoinţa? Nevoinţa îl ajută pe om să se interiorizeze, să-şi regăsească resursele interioare prin prezenţa harului dumnezeiesc. Nevoinţa – că vine prin rugăciune, prin post, prin tăierea voii proprii -, îţi aduce harul. Or toate aceste mijloace moderne de comunicaţie, toate noile plăceri, care ar fi, să spunem, lecturile, televizorul, radioul, muzica, toate acestea îl fac pe om să iasă din el, să devină mult mai exterior. Or creştinul, ca să rămână puternic, să-şi poată con­serva într-un oarecare sens harul, trebuie să ştie să se ferească sau să le folosească cu măsură. Folosirea cu măsură e adevărata stare a creştinului ortodox; măsura în toate, calea de mijloc. Dar nu este exclus pentru cei mai râvnitori să le evite cu desăvârşire. Însă ştim bine că nu întotdeauna se întâmplă aşa.

Dialoguri duhovnicești, Mitropolitul Iosif Pop

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ