Neglijarea copilului

0
117

neglijarea copiluluiNeglijarea este incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice, emoţionale, de dezvoltare fizică şi psihică, precum şi limitarea accesului la educaţie. Neglijarea pune în pericol dezvoltarea normală a copilului – dezvoltarea bio-psiho-socio-culturală. Cele mai grave „forme de neglijare sunt: neglijarea hrănirii copilului, neglijarea îmbrăcămintei lui, neglijarea curăţeniei şi a siguranţei locuinţei, neglijarea supravegherii copilului, neglijarea îngrijirii sănătăţii lui, neglijarea educaţiei şcolare, neglijarea nevoilor sale afective şi de comunicare, abandonul copilului”.

Aceste categorii nu se exclud una pe alta; clasificarea făcută este una artificială deoarece, în realitate, există o împletire a diferitelor forme de abuz.

Este greu de crezut că abuzul fizic nu are şi consecinţe psihice sau că abuzul sexual nu este însoţit de efecte fizice sau psihice asupra copilului abuzat.

Abuzul economic poate deveni fizic (dacă munca depăşeşte capacitatea fizică a copilului), psihic (mai ales dacă munca este umilitoare), sau sexual (prostituţia, pornografia).

Abuzul asupra copilului generează traume majore din punct de vedere fizic, psihic, emoţional şi social. Tensiunile intrafamiliale şi lipsa ataşamentului între membrii familiei vor determina apariţia unor sentimente ambivalente, atât faţă de familie, cât şi faţă de persoanele străine. Toate acestea conduc la izolare, agresivitate, „pierderea noţiunii de sprijin din partea familiei şi a încrederii în capacitatea acesteia de a-l proteja, apatia, neîntegrarea socială şi compensare prin violenţă, delicvenţă şi relaţionare facilă cu persoane dubioase, abandon şcolar şi chiar părăsirea domiciliului cu neintegrare socială şi profesională”.

Abuzul împotriva copiilor este privit în general ca un fenomen legat de mediul familial, de persoanele din familia nucleară sau mai largă menită să îngrijească minorii, sau de înlocuitorii acestora.

Mai adecvat ar fi însă, aşa cum consideră (Pecora, 1992, apud Roth-Szamoskozi, 1999) conceptualizarea abuzului comis împotriva copilului la trei nivele: societal, instituţional şi familial.

Abuzul societal reprezintă totalitatea acţiunilor, atitudinilor şi valorilor societăţii care împiedică buna dezvoltare a copilului. Unele (dacă nu majoritatea), societăţi sunt abuzive cu copiii. Ele nu constituie medii prielnice de dezvoltare a copiilor: datorită condiţiilor economice ce nu pot asigura un nivel de trai corespunzător; datorită insuficientei dezvoltări a serviciilor sociale pentru copii; datorită unor condiţii de război sau violenţei sociale; datorită unor reglementări sau mentalităţi discriminatorii în raport cu unele categorii de copii; datorită tolerării diferitelor forme de abuz împotriva copiilor.

Copiii nu au suficientă experienţă de viaţă şi capacitate de raţionare ca să poată înţelege că abuzul sau neglijarea nu este din vina lor.

Ei pot suferi eşecuri devastatoare în dezvoltare, precum ar fi „încetinirea/oprirea creşterii sau întârzieri în dezvoltare (tulburări de învăţare), durere fizică sau durere emoţională care poate dura toată viaţa”.

„Protecţia Socială a copilului abuzat”, Irimescu Gabriela., (2006) Edit. Universităţii „Al. I.Cuza” Iaşi

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ