Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

0
36

Prăznuim astăzi naşterea Sfântului Ioan Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului nostru Iisus Hristos, care a fost cel din urmă prooroc al Legii celei Vechi şi cel dintâi prooroc al Noului Testament, pecetea celor două Testamente, aşa cum îl numeşte Sfânta noastră Biserică.

Glasul Cuvântului, Sfeşnicul Luminii, omul trimis de la Dumnezeu să mărturisească despre Lumină. Aşa cum soarele îşi trimite zorii ce anunţă răsăritul, aşa a fost pentru venirea lui Hristos în lume Sfântul Ioan Botezătorul, a cărui naştere o prăznuim astăzi.

În întunericul adânc în care zăcea omenirea căzută în păcat, ca într-o noapte fără lună, stăruie totuşi pe cerul năzuinţelor omeneşti o lumină; erau profeţii care formează nădejdea de izbăvire a descoperirii lui Dumnezeu în lume, înainte de a se întrupa El Însuşi în ea. La depărtare de veacuri, în urma tuturor şi înaintea lui Hristos, apare Sf. Ioan şi apariţia pecetluieşte în lume mărturia de netăgăduit a venirii lui Hristos, pe care L-a arătat ucenicilor şi lumii întregi, zicând: “Iată Mielul lui Dumnezeu; Cel ce ridică păcatul lumii”.

Fiul preotului Zaharia din ceata lui Ahio şi a Elisabetei, din fetele lui Aron, s-a născut în Aim Kerin, un sat din Iudeea. Se naşte din părinţi sterpi, care până la adânci bătrâneţi nu au avut copii pe care îi doreau şi pentru care s-au rugat toată viaţa lor. Naşterea pruncului e vestită lui Zaharia pe când el îşi făcea slujba în templul din Ierusalim. El se afla în altar şi tămâia cu cădelniţa.

Atunci Arhanghelul Gavriil, trimisul lui Dumnezeu către neamul omenesc, s-a arătat lui Zaharia şi i-a spus: “Nu te teme Zahario, pentru că rugămintea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan şi vei avea bucurie şi mulţi se vor bucura, căci el va fi mare înaintea lui Dumnezeu şi se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale”.

De bucurie, bătrânului Zaharia nu-i venea să creadă: “Eu sunt bătrân şi femeia mea înaintată în vârstă; din ce vom cunoaşte aceasta?”. Şi îngerul i-a dat un semn: “Eu sunt Gavriil, care am fost să-ţi vestesc ţie acestea şi iată, vei rămâne mut, neputând vorbi până în ziua în care se vor împlini acestea”.

Şi semnul s-a înfăptuit: ieşind din templu, unde tămâiase, nu putea să mai grăiască, căci făcea semne către popor, iar poporul a înţeles că el a avut o vedenie. Şi Elisabeta a rămas însărcinată, lemnul uscat a odrăslit mlădiţa, pământul sterp şi pustiu a odrăslit pe Fiul pustiei, bucurându-se că Domnul Dumnezeu a făcut aceasta ca să ridice ruşinea ei dintre oameni, căci acuma vecinii şi neamurile ei se bucurau împreună cu ea că a mărit Domnul mila Sa cu dânsa.

La bucuria aceasta a luat parte şi Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, Sfânta Fecioară Maria, care a venit degrabă în casa lui Zaharia, la Elisabeta, rudenia sa. Mare a fost mirarea amândorura atunci când s-au întâmpinat, căci auzind Elisabeta salutarea Mariei, a săltat pruncul cu bucurie în pântecele ei, şi plină de bucuria pe care Duhul Sfânt i-o inspira, a cunoscut taina. Pruncul ei, zămislit din făgăduinţă, a văzut pe Domnul Dumnezeu pe care-L purta Sfânta Fecioară în sine, de aceea ea a strigat cu glas mare, zicând: “Binecuvântată eşti tu întru femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău, căci, iată, cum am auzit glasul salutării tale, a săltat în mine cu bucurie pruncul ce mi l-a făgăduit Dumnezeu şi prin aceasta se vor împlini toate cele spuse nouă de la Domnul”.

A fost şi acesta un semn care se alătura atâtor minunate întâmplări şi toate adevereau rând pe rând că Dumnezeu, care a hotărât să-şi facă sălaşul între oameni, i-a ales pe ei slujitori ai tainei, iar pe Sfântul Ioan Înaintemergătorul Său. Maica Domnului, purtând în sine comoara Tainei, a rămas la Elisabeta ca la trei luni. La vremea cuvenită Elisabeta a născut un prunc de care s-au bucurat şi au mulţumit lui Dumnezeu.

Iar la opt zile după aceea, cum era obiceiul, s-au adunat rudeniile, prietenii şi vecinii la casa lor ca să pună nume pruncului. Şi nu se înţelegeau ce nume să-i pună. Unii voiau să-i dea pruncului numele tatălui său, adică Zaharia, mama susţinea ca să-i pună numele Ioan. Cum toţi erau în nedumerire, ei au făcut semn tatălui său întrebându-l cum ar vrea să fie numit.

Şi cerând o tăbliţă, el a scris, zicând: Ioan este numele lui şi toţi s-au mirat. Şi îndată i s-a dezlegat lui limba şi vorbea lăudând pe Dumnezeu. Iar cei care au fost de faţă au zis: “Oare ce va fi pruncul acesta?”. Iar Zaharia, tatăl lui, umplându-se de Duhul Sfânt a zis: “Şi tu, pruncule, prooroc al Celui Prea Înalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, să găteşti căile Sale” (Luca 1, 76).

Vorbea prin Zaharia Sfântul Duh; anunţa poporului credincios pe Sfântul Ioan ce se tâlcuieşte “Darul lui Dumnezeu” trimis în lume să vestească venirea Domnului. Zaharia vorbea şi Duhul Sfânt îl învăţa, iar pruncul creştea şi se întărea cu Duhul până în ziua arătării sale în Israel, când toate acestea s-au împlinit, când fiul lui Zaharia trezea poporul prin cuvântul lui înflăcărat şi prin botezul pocăinţei.

A devenit profetul cu glasul ca de tunet, ce fulgera împotriva desfrâului regilor, nedreptăţii cărturarilor şi a fariseilor şi împotriva păcatului de orice fel. El propovăduia cu putere pe Hristos în ţinutul Iordanului, spunând: “Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2).

“Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”. “Cel ce vine după mine, mai mare decât mine este; vântură- toarea este în mâna sa şi va curăţi aria. Grâul îl va aduna în hambarele Sale, iar pleava o va arde în foc nestins”. Predica Sfântului Ioan Botezătorul a trezit tot ţinutul Iordanului, care zăcea în întunericul păcatelor şi în umbra morţii. Poporul se apropie de Iordan, unde Ioan propovăduia venirea lui “Mesia” şi boteza cu apă, pregătind Calea Domnului. Celor ce se apropiau de dânsul, mărturisindu-şi păcatele, le spunea: “faceţi roduri vrednice de pocăinţă”.

“Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel care are bucate aşişderea să facă” (Luca 2, 8, 11). Ioan cel mai mare dintre prooroci, el, care încheie şirul proorocilor Vechiului Testament, prin îndreptarea oamenilor către Fiul lui Dumnezeu, “Mesia”, colaborează la aşezarea temeliei Noului Testament care începe acum, luând asupra sa lucrarea de binevoitor în opera de răscumpărare a lumii prin Iisus Hristos Domnul nostru.

Ceea ce proorocii Vechiului Testament au întrezărit peste veacuri, Sfântul Ioan vede cu ochii împlinindu-se. El se învredniceşte de Stăpânul, “robul” se atinge de cel ce conduce toate, căruia nu era vrednic să-I dezlege cureaua încălţămintelor şi să fie prezent la marele act al teofaniei; când s-a deschis cerul şi s-a pogorât Duhul Sfânt în chip de porumbel peste Iisus şi a grăit Tatăl: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit” (Matei 3, 17).

Prin aceasta Însuşi Dumnezeu adevereşte dumnezeirea lui Iisus, iar Ioan, Marele prooroc, fiind prezent, întăreşte cuvântul cel grăit de Tatăl cel ceresc, spunându-I: “Şi eu am văzut şi am mărturisit că acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 3,4). S-a micşorat până la tăierea capului, pe care l-a închinat lui Hristos. Glasul lui răsună şi azi în pustiul vremii pe care o trăim, chemându-ne la o cât mai strânsă legătură cu Hristos Mântuitorul, pentru îndeplinirea în fapte creştineşti, vrednice de pocăinţă.

Spre sufletul fiecăruia din noi este un drum pe care vine Hristos să bată, să ceară să I se deschidă, pentru a fi cu noi, pentru a ne uni cu El. Pe fiecare din aceste drumuri vine şi mai înaintemergătorul Sfântul Ioan Botezătorul. Spre fiecare din noi el adresează cuvântul său plin de convingere şi hotărâre: „Vine după mine Cel căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei Lui; pocăiţi-vă, smeriţi-vă viaţa, întoarceţi-vă la Dumnezeu şi faceţi voia Lui, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor“.

“Cel ce are două haine, să dea şi celui ce nu are, iar cel ce are bucate, aşişderea să facă. Cel care este sus pus să se ferească de a face nedreptate şi să nu acuze pe nedrept pe nimeni”.

Părinţilor le spune: “Întoarceţi-vă inima spre copiii voştri” şi copiilor neascultători le strigă: “Îndreptaţi-vă spre lunină”. Oamenilor care se duşmănesc, el le arată pe Hristos Iubitorul de oameni şi popoarelor ce se războiesc, le arată pe Hristos, Pacea lumii.

Fiecăruia după firea şi ocupaţia sa, Sfântul Ioan Botezătorul ne arată ce trebuie să facem. Nu cere nimănui să se pustnicească în modul trăirii sale, dar fiecăruia ne aduce aminte că avem o chemare de adevărat creştin, a cărui datorie este dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele care se pot arăta şi împlini prin fapte de milă, dragoste, dreptate şi pace. La uşa Sfântului Altar, Sfântul Ioan arată credincioşilor noştri Sfânta Jertfă şi când preotul cheamă spre Potir zicând: “Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”, Sfântul Ioan Botezătorul, arătând spre potir, zice: “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”.

Spre acest glas dumnezeiesc, spre acest strălucit sfeşnic al luminii ne cheamă pe noi praznicul de astăzi al naşterii sale. Cu ce ne înfăţişăm noi azi ca să întâmpinăm pe cel care a propovăduit lumii apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu? Cu nimic altceva decât cu hotărârea de a-i asculta îndemnul lui: “Faceţi fapte vrednice de pocăinţă”.

Cu această hotărâre sfântă să venim, aşadar, să întâmpinăm naşterea Sfântului Ioan, cu această hotărâre şi cu inima arzând de pacea şi dragostea Împărăţiei lui Dumnezeu, să-i strigăm lui aşa: “Bucură-te, cel ce eşti darul lui Dumnezeu; bucură-te, steaua stelelor şi zorile răsăritului celui de sus; bucură-te, cel ce îndreptezi paşii noştri pe calea mântuirii; bucură-te, cel ce speli inima noastră cu botezul pocăinţei; bucură-te, împărtăşitorul darurilor Împărăţiei lui Dumnezeu; bucură-te, prea cinstite Înaintemergătorule al mântuirii noastre”. Amin.