Nădejdea este o credinţă îndreptată înspre viitor

0
57

nadejdeaÎn capitolul anterior l-am citat pe Sfântul Pavel, care zice: “Ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde” (Romani 5, 3). Aşadar din răbdare se naşte nădejdea creştină. Este un adevăr, experimentat de mulţi, că pe Dumnezeu Îl vezi, de obicei, printre lacrimi.

Dacă la început răbdăm de nevoie, încet, la orizontul răbdării apare nădejdea. A răbda cu nădejdea izbăvirii este un lucru plin de mângâiere. Ştim bine că cele trei virtuţi teologice sunt: credinţa, nădejdea şi dragostea (1 Corinteni 13, 13).

Nădejdea este înţeleasă ca o credinţă îndreptată înspre viitor. Nădejdea ia naştere în sufletul creştinului datorită harului divin şi-i ajută acestuia să aştepte, cu încredere, fericirea veşnică făgăduită de Dumnezeu. Sfântul Marcu Ascetul spune că “nădejdea în Dumnezeu face inima largă, iar grija trupească o îngustează”.

Atât nădejdea, cât şi grija, au preocupările îndreptate înspre viitor, însă sunt totalmente diferite una de alta. Nădejdea ne ajută să aşteptăm cu încredere viitorul. Să fim optimişti, să înfruntăm viaţa cu toate necazurile ei, ştiind că finalul va fi glorios. Înainte de patimi Mântuitorul i-a încurajat pe Apostoli, şi pe noi pe toţi, spunând: “în lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Iar Fericitul Augustin îi spune unui om încercat de necazuri: “cântă şi mergi înainte, la capătul drumului te aşteaptă Dumnezeu”.

Îngrijorarea, dimpotrivă, ne paralizează puterile sufleteşti şi fizice. Ea produce în suflet o întristare continuă, iar Sfântul Ioan Casian spune că “precum molia roade haina şi cariul lemnul, aşa întristarea întunecă sufletul omului”. Omul cuprins de această stare nu se poate ruga, nu poate face lectură duhovnicească, n-are răbdare cu semenii, este irascibil, n-are râvnă să mai facă nimic.

Nădejdea întâlnirii cu Dumnezeu îi dă omului curajul necesar pentru a depăşi toate încercările vieţii. Nădejdea moştenirii vieţii veşnice îl face pe om să se străduiască a duce o viaţă creştinească. Sfântul Apostol Pavel, însuşi, era încurajat în lupta lui de această perspectivă: “Având nădejdea în Dumnezeu… că va fi învierea morţilor, şi a drepţilor şi a nedrepţilor. Şi întru aceasta mă străduiesc şi eu ca să am totdeauna înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor un cuget neîntinat” (F.Ap. 24, 15-16).

Perspectiva bucuriei finale îi ajută pe credincioşi şi le oferă o stare sufletească bună chiar şi atunci când au necazuri. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor, înainte de patimi, lucrul următor: “Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 20-22).

Când omul nădăjduieşte în Dumnezeu nu se tulbură de ceea ce-i fac sau zic oamenii despre el. Ştiindu-se bine intenţionat merge înainte. Toate le socoate ca mijloace de fortificare spirituală. În taina sufletului său îl aude pe Mântuitorul spunându-i: “Fiul Meu, rămâi neclintit şi pune-ţi nădejdea întru Mine! Căci vorbele, ce sunt oare, decât numai nişte vorbe? Zboară prin văzduh, dar nu despică piatra. Dacă eşti vinovat, gândeşte-te că trebuie să te îndrepţi bucuros. Dacă nu ai nimic pe cuget gândeşte-te că trebuie să înduri aceasta cu plăcere pentru Dumnezeu”.

Omul vremurilor noastre, în general, n-are vocaţia jertfelniciei. Ar vrea să realizeze lucruri importante fără trudă, fără jertfă, fără suferinţă. Întreprinzătorul ar dori să ajungă bogat fără muncă; elevul şi studentul ar vrea să-şi încheie cu bine studiile fără să înveţe; şi, în sfârşit, creştinul ar vrea să se mântuiască fără nevoinţă. Lucrul acesta este absolut imposibil. Pentru a avea rezultate, în orice domeniu, este nevoie de efort împreunat cu răbdare şi, pe deasupra, de nădejde. Noi nu sporim în fapte bune pentru că “nu cunoaştem măsura noastră, pentru că nu avem răbdare în lucrurile pe care le începem. Fără osteneală noi voim să câştigăm bunătăţile, umblăm din loc în loc vrând să aflăm loc de odihnă unde nu este diavol, ca, călugărul care se sileşte şi se osteneşte câteva zile, apoi se trândăveşte şi slăbeşte şi iar se sileşte şi iar se leneveşte. Unul ca acesta nu sporeşte nimic, nici răbdare nu poate să aibă”.

Dinamica despătimirii, Andrei Andreicuț

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ