Nădejdea este ancora cea tare a credinței noastre

0
319

nadejdeaNădejdea este virtutea care se naşte din credinţa adevărată în Dumnezeu aşa cum copacul odrăslește din rădăcina sa. În viaţa creştinului, nădejdea coexistă cu două virtuţi: credinţa şi dragostea. Sfântul Apostol Pavel spune: ”și acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea” (Corinteni 13.13). Există mai multe mijloace prin care se garantează nădejdea creştină: rugăciunea cea deasă, mărturisirea cea sinceră a păcatelor, citirea deasă a cuvântului lui Dumnezeu şi mai ales împărtăşirea cât mai deasă cu de-viaţă-făcătoarele Taine, cu Trupul şi Sângele Lui Hristos.

Oamenii sunt ceea ce ştim că se află în ei. În unii se află bucurie sau durere, în unii se află nădejde sau deznădejde, în unii se află lumină sau întuneric. Încă de la naştere fiecare om are talanţii daţi de Dumnezeu pe care trebuie să-i înmulţească şi pe care la sfârşitul vieţii, Dumnezeu îi va cere înapoi. Ne naştem, creştem şi fiecare trebuie să dea înapoi talanţii înmulţiţi. Trecutul îl ştim, prezentul îl simţim şi trăim cu amintirile trecute. Viitorul îl construim în funcţie de nevoințele pe care le avem în prezent. Nădejdea este cea care uneşte ca o punte prezentul de viitor. Ea aduce ca un binoclu evenimentele viitoare mai aproape de prezent. Fiecare om îşi pune nădejdea în ceva. Unii îşi pun nădejdea în bani şi averi, unii îşi pun nădejdea în oameni, iar unii şi-o pun în Dumnezeu. El este cel care nu ne va dezamăgii niciodată. Nădejdea în Dumnezeu este precum spune Sfântul apostol Pavel ca o ancoră tare. Fără de nădejde ne putem scufunda în marea acestei vieţi din cauza valurilor provocate de furtuna păcatelor, a suferinţelor şi a tristeţilor. Vânturile vieții adică grijile cumplite, necazurile de tot felul ne fac să ne temem, să avem mai puțină credință și îndrăzneală la Dumnezeu și ne fac să ne scufundăm în apa … disperării. Ca să nu fim înghiţiţi de valuri trebuie să aruncăm această ancoră tare şi să ne salvăm sufletele. Precum ancora păzeşte corabia că să nu se scufunde aşa şi nădejdea fereşte sufletul de înecare, cu deosebirea că ancora se agaţă de fundul mării iar nădejdea se agaţă de porţile cele cereşti. Vorbind despre nădejde trebuie să scoatem la lumină şi cuvintele Sfântului apostol Petru care odinioară s-a afundat în mare şi s-a speriat pentru a nu fi scufundat:” Pentru aceea încingând mijloacele cugetului vostru, treziţi-vă, nădăjduiţi desăvârşit în harul care se aduce vouă prin descoperirea lui Iisus Hristos” (Petru 1.13). Când ne scufundăm în marea vieții, când suntem deznădăjduiți să strigăm ca Sfântul Petru” Doamne mântuiește-mă!” El este nădejdea adevăratului creştin. Cu cât viaţa cuiva este mai curată şi mai apropiată de voia lui Dumnezeu cu atât şi nădejdea lui este mai sigură. Credinţa este temelia nădejdii. Omul care nădăjduieşte în Domnul este binecuvântat.” Binecuvântat să fie omul care nădăjduieşte în Domnul şi a cărui nădejde este Domnul, deoarece acesta va fi ca pomul sădit lângă ape, care-şi întinde rădăcinile pe lângă râu şi nu ştie când vine arşiţa; frunzele lui sunt verzi, la timp de secetă nu se teme şi nu încetează a rodi” (Ieremia 17.7)

Plugarul în nădejdea unei culturi mai bune seamănă seminţe în ogorul său, iar tinerii cu nădejde păşesc în viaţă. Nădejdea înaripează sufletul cu o vie dorire către Dumnezeu. Moise încrezându-se în Dumnezeu a despicat în două Marea Roşie (Ies.24.21); iar prorocul Ilie a făcut să cadă ploaie după o secetă de trei ani şi şase luni.

Rostind cuvântul nădejde, trebuie să ne amintim de evanghelia slăbănogului de la Vitezda, care de 38 de ani aștepta mişcarea apei pentru a se vindeca. Şi până la urmă aşa a fost. Domnul l-a vindecat văzând credinţa şi nădejdea lui. Un exemplu al nădejdii sunt locuitorii cetăţii Ninive care deşi fuseseră anunţaţi că cetatea lor va fi distrusă, ei nu au deznădăjduit, ci s-au întors din căile lor rele, au postit şi s-au rugat Domnului, iar El văzând pocăinţa lor i-a iertat. Deznădejdea este pierderea încrederii în Dumnezeu, reprezentând unul dintre păcatele împotriva Duhului Sfânt. Omul poate ajunge la deznădejde din cauza păcatelor şi atunci când crede că nu mai are nici un rost pe pământ. Unii oameni cred că păcatele lor sunt cele mai grele şi că Dumnezeu nu-i va ierta niciodată. De aceea unii refuză să se mai întoarcă pe calea cea bună, se îndepărtează de duhovnic şi de biserică.

Trebuie să ştim că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi şi că el ne aşteaptă ca pe fiul risipitor şi ca pe oaia cea pierdută. El are milostivire faţă de mulţimea păcatelor noastre.”Dumnezeu este Cel ce îndreptează” (Români 8.33) Dumnezeu se întreabă ”oare cei care cad nu se mai scoală şi cei care rătăcesc drumul nu se mai întorc?” (Ieremia 8.4). Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că ”pe cel care a căzut în păcat, deznădejdea nu-l lasă să se ridice” iar Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ spune că “deznădejdea este moartea duhovnicească”. Prin nădejde şi muncă omul poate lupta împotriva deznădejdii. Este important să ne ocupăm timpul într-un mod cât mai folositor atât pentru noi cât şi pentru cei de lângă noi. Putem picta, croşeta, scrie, cânta, putem vizita pe cineva drag etc.. Oricât ar dura viața noastră să nu deznădăjduim. Nădăjduind în Domnul şi cunoscând marea lui iubire faţă de oameni, să ne îndepărtăm de tot răul, de toate păcatele noastre şi să mergem pe calea cea dreapta a virtuţilor.

Apopei Roxana

LĂSAȚI UN MESAJ