Muzica lui Dumnezeu

0
334

dumnezeu-exista– Cum explicaţi unitatea dintre suflet, cuget şi minte (psihic)?

– Dragă, cugetul şi mintea sunt nişte calităţi ale sufletului, nişte facultăţi ale sufletului. Deci sufletul este suportul minţii, care face parte din suflet; iar cugetul este, de fapt, am putea zice, mai mult conştiinţa morală.

– Ce putem face ca să nu-l urâm pe cel care ne face răul şi să nu ţinem minte răul?

– Domnul Hristos ne îndeamnă la iubire. Ura este ceva care nu trebuie să existe în suflet, aşa că cel dintâi gând pe care trebuie să-l ai este să scoţi ura din suflet; să te sileşti, să te rogi lui Dumnezeu, să fii nemulţumit de faptul că ai în sufletul tău şi ură.

– Ce folos are sufletul nostru, dacă facem bunătatea de frica iadului? Ce folos, dacă facem binele pentru a fi răsplătiţi cu bine de Dumnezeu?

– Dragă, în orice caz, când înlături răul, chiar şi de frica iadului, e un câştig, iar când faci binele, chiar şi pentru răsplată, tot e un câştig. Important este să faci bine şi să te fereşti de rău. Cum zice psalmistul: „Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă pe mine, frica Domnului vă voi învăţa./ De vrea omul să trăiască şi să vadă zile bune, să-şi oprească limba de la rău şi buzele sale de la minciună,/ Să se ferească de rău şi să facă binele, să caute pacea şi să o urmeze” (Psalmul 33, 11-13). Asta-i partea omului.

– Dacă eşti bun cu persoanele rele, nu există cumva riscul de a încuraja răul?

– Nu, nu există, pentru că tu nu-ncurajezi răul, ci vrei să-l câştigi pe om pentru bine.

– Taina Sfântului Maslu are puterea de a răscoli în negativele din străfundul sufletului şi de a le aduce la suprafaţă pentru a fi rezolvate? Cât de des trebuie să ia parte la această taină un creştin care nu are o boală anume?

– Nu se pune problema. De câte ori poate să ia parte, poate participa. Să nu se gândească: „Acum ajunge, am cam fost…”, ci să se folosească de darul lui Dumnezeu şi de la Maslu, şi de la alte slujbe ale Bisericii. Fără îndoială că Maslul are şi putere iertătoare de păcate. De fapt, cu iertarea păcatelor se rezolvă cumva lucrurile şi prin spovedanie, dar important este să urmăreşti binele din toate punctele de vedere.

– Ca mireni, putem duce această luptă duhovnicească cu gândurile, putem păzi trezia cu succes? Sau este nevoie de o viaţă de retragere în mănăstire?

– Nu-i nevoie de nicio viaţă de retragere, acolo unde te găseşti, acolo te mântuieşti. Sfântul Petru Damaschin zice: „De va lăsa omul voile şi cugetele sale şi va face voia şi cugetul lui Dumnezeu, pentru acela, în toată lumea aceasta nu se va găsi nici loc, nici lucru care să-i împiedice mântuirea”. Sfântul Ioan Gură de Aur, între predicile de pocăinţă, are una în care se spune aşa: „Adam, în rai fiind, a căzut, iar Iov s-a mântuit pe o grămadă de gunoi. Lot s-a mântuit în Sodoma, iar Saul nu s-a mântuit în palat împărătesc”. Deci mântuirea depinde de strădania omului de a fi cu Dumnezeu.

– Cum S-a născut Dumnezeu? Nu mă refer la Domnul Iisus, ci la Dumnezeu Făcătorul cerului şi al pământului.

– Dragă, este o taină, adică dacă noi am şti lucrul acesta, înseamnă că Dumnezeu e mai prejos de noi. Noi nu putem să ştim decât lucrurile mai prejos de noi, iar lucrurile mai presus de noi le cunoaştem dacă ni se descoperă de către Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu ne-a descoperit aceasta, noi nu putem să ştim. Ştim un singur lucru: că aşa cum sunt atâtea lucruri care preced existenţa noastră, cum e soarele, cum e luna, cum sunt stelele… tot aşa e şi Dumnezeu, pe Care îl ştim că există, dar nu ne putem gândi la nişte începuturi ale Lui.

– Mântuitorul a spus cuvântul: „Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi” (Matei 10, 39); iar potrivit relatării Sfântului Evanghelist Ioan, Domnul Hristos a spus: „Cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică” (Ioan 12, 25). Ce înseamnă să-ţi urăşti sufletul şi ce înseamnă să-l pierzi pentru Domnul Hristos?

– Dragă, lucrurile trebuie înţelese în contextul existenţei creştine de atunci. Adică erau oameni care căutau să-şi cruţe viaţa pământească, fără să se mai gândească la viaţa veşnică. Deci aceia îşi pierdeau sufletul, în înţelesul că nu se mai gândeau la mântuire. Şi erau oameni care nu-şi iubeau sufletul sau viaţa pământească şi primeau martiriul şi prin aceasta ajungeau la mântuire.

– Eu, o femeie păcătoasă, pot avea parte de marea fericire de a vă avea duhovnic? Dacă da, cum să procedez?

– Dragă, eu sunt departe… nu-i îndemn pe oameni să vină până la mine, pentru lucruri pe care le pot rezolva foarte bine aici, la parohiile din care fac parte. Preoţia e peste tot, iar dacă eşti sincer, Dumnezeu îi descoperă părintelui duhovnicesc ce trebuie să-i spună celui care se spovedeşte. Altfel, căutăm noi duhovnici cât îi căutăm, dar… Cel mai bine e să ne mulţumim cu cei pe care îi avem.

– Ce părere aveţi de avertismentele lansate în ultima vreme de unele publicaţii, conform cărora folosirea cardurilor şi mai ales acceptarea şi utilizarea viitorului buletin de identitate electronic, bazat pe un sistem de numerotare ce conţine numărul 666, înseamnă automat lepădarea de Hristos, asocierea cu antihrist şi implicit moartea veşnică, chiar dacă vom continua să mergem la slujbe, să ne rugăm şi să ne închinăm?

În acest caz, ar trebui să nu le acceptăm, aşa cum au recomandat călugării din Sfântul Munte Athos creştinilor, în 1987, când ţara lor a intrat în Uniunea Europeană, sau să le primim şi să mergem mai departe?

Dar în cazul când acestea vor fi înlocuite cu implanturi pe mână sau pe frunte, sub pretextul să se vor ţine mai bine sub control infractorii şi terorismul? Sunt acestea peceţile lui antihrist?

– Dragă, nu ştiu, nu cred că sunt peceţile lui antihrist decât acelea care te fac să te lepezi de Dumnezeu. Dacă nu te lepezi de Dumnezeu, nu înseamnă că poţi avea o pecete a lui antihrist. Ceea ce ştim noi este că 666 nu este compus din de trei ori cifra arabă şase, deşi în Comentariul Sfântului Andrei al Cezareei se pare că el avea în vedere trei cifre 6 puse una lângă alta, care se citesc şase sute şaizeci şi şase. Or nu-i aşa! De ce nu-i aşa? Pentru că evreii nu scriu numerele cu cifre, ci cu litere, şi mai ales pe vremea aceea nu scriau numerele cu cifre arabe, ci le scriau cu litere. Şi aşa se putea ajunge la un nume, în loc de număr. Şi unii spun că este vorba de mânia fără judecată, de desfrânare… Sunt nişte comentarii. În realitate, nu cred că are nicio valoare treaba asta, cu 666.

În ce priveşte cardurile, acestea sunt nişte lucruri de care se folosesc oamenii, în special în Occident, în ţările unde poţi să scoţi bani din bancă. Şi eu am citit undeva, într-o revistă – nu o revistă de prestigiu -, că dacă citeşti de la dreapta spre stânga cuvântul card, citeşti drac. Însă adevărul este că nu citeşte nimeni de la dreapta spre stânga, ci citeşte de la stânga la dreapta, deci card, nu drac. Sunt nişte speculaţii ale oamenilor… Dragă, dacă trăieşti într-o societate unde sunt carduri, nu poţi să trăieşti fără carduri. Dacă te duci la bancă să scoţi banii fără card, nu-ţi dau ăia banii, că nu aşa e metoda.

– Cât de importante sunt cărţile în viaţa unui om? Mai putem remedia faptul că nu am citit cărţile potrivite la vârstele potrivite?

– Păi, nu… Lucrurile le luăm de unde sunt, degeaba ne mai gândim… Zice Coşbuc: Să plângi privind spre cer în sus? De ce, când soarele-a apus, Să plângi privind spre cer în Mai bine ochii-n ios să-i pleci, Sa vezi pământul pe-unde treci. Iei lucrurile de unde eşti!

– Ce înseamnă „să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse (Luca 12,35)?

–  Să fii cu grijă, să fii luător-aminte la ceea ce se întâmplă cu tine şi în jurul tău.

– Sfântul Apostol Petru zice: „Dacă dreptul abia se mântuieşte, ce va fi cu cel necredincios şi păcătos?” (I Petru 14,19). Cum comentaţi?

– Da, adică fără îndoială că cel păcătos şi necredincios va fi la rău, dacă şi dreptul se mântuieşte cu greu. Acuma, Dumnezeu ştie cu cât greu sau cu cât uşor se poate mântui cineva, dar dacă te-ai aşezat pe o viaţă corectă, lucrurile merg de la sine şi nu ştiu dacă se mai poate zice că se mântuieşte greu dreptul.

–  Cine este aproapele meu?

– Oricine, orice om cu care vii în legătură, cu care ai o relaţie oarecare.

– Ȋn capitolul al 13-lea din Evanghelia de la Matei, cel cu şapte pilde despre împărăţia cerurilor, în pilda cu neghina semănată printre grâu, la întrebarea de ce nu sunt eliminate relele („neghina”) dintre oameni, se dă explicaţia: „Ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeţi o dată cu ea şi grâul” (Mt. 13,29). Ce înseamnă aceasta?

-Păi, ce spune Domnul Hristos. Şi anume, că binele şi răul merg împreună în lumea aceasta şi că la sfârşitul lumii se va face distincţia clară între bine şi rău.

– Ce părere aveţi despre folosirea fardurilor?

– Fără îndoială că este păcat, nici nu mai trebuie să stăm de vorbă, pentru că e o cârpăceală care se opune rânduielii lui Dumnezeu, Care ţi-a dat chipul pe care trebuie să-l porţi, nu pe care-l cârpăceşti tu.

– Dacă un călugăr cu votul monahal depus pleacă din mănăstire, are mântuire în lume? De ce unii preoţi şi duhovnici îi încurajează pe cei care pleacă din mănăstire, spunându-le că se pot mântui şi în lume, şi nu le amintesc de înfricoşata judecată şi de votul şi jurământul depus? Sinodul poate dezlega acest vot?

– Dragă, să ştiţi că mulţi oameni – spunea Episcopul Nicolae Popovici, odată, când a fost la noi la mănăstire – mulţi dintre călugări nu ştiu ce fac când se fac călugări. Deci în cazurile acestea, cred eu că, neexistând seriozitatea cuvenită, Dumnezeu nu se uită la neputinţa omului, la mintea omului. Dacă duce o viaţă, să zicem aşa nu împotriva făgăduinţelor, ci din neputinţa de a împlini făgăduinţele… eu cred că la Dumnezeu sunt alte judecăţi decât la oameni.

– Ce părere aveţi de zicala: „Tot răul e spre bine”?

– Păi, asta-i o zicală aşa, ca să mai fie o zicală! Nu ştiu dacă tot răul e spre bine. Adică, de multe ori, din răul care ţi se întâmplă poate să iasă şi ceva bine, poate rândui Dumnezeu lucrurile în aşa fel… De exemplu, te îmbolnăveşti şi ajungi să te întâlneşti cu Dumnezeu din suferinţa pe care o ai. Şi-atunci e răul spre bine.

– Sfinţii au avut conştiinţa că sunt sfinţi?

– Se zice că un sfânt care are conştiinţa că-i sfânt, de fapt nu-i sfânt. Acuma, fără îndoială că sfinţii au avut conştiinţa că-I slujesc lui Dumnezeu. Poate n-au putut să zică: „Sunt sfânt!”… deşi… cum zicem noi la slujbă?: „Să luăm aminte, sfintele sfinţilor!” Dar încrederea aceasta, că eşti sfânt, nu ştiu dacă e chiar aşa de sigură. Important este să ştii cam unde te găseşti, că asta înseamnă smerenia.

M-am dus odată la o mănăstire, pe lângă Bucureşti, şi acolo, când mă-ntâlneam cu câte o maică sau cu câte o soră şi o-ntrebam cum o cheamă, îmi spunea: „Sora cutare păcătoasa”, alta: „Maica cutare păcătoasa”. Zic: domle, aici e mănăstirea păcătoaselor! Iar când m-am dus la duhovnicul de acolo – un părinte, Dumnezeu să-l odihnească -, i-am spus: „Părinte, aici e mănăstirea păcătoaselor! Să ştii că eu sunt om cumsecade!” Şi eu chiar cred că-s om cumsecade. N-aş putea zice că sunt sfânt, dar om cumsecade, oricum sunt! Şi asta cred că o poate simţi oricine care îşi face datoria, după posibilităţile lui. Dumnezeu nu contabilizează, dar e vorba de o aşezare sufletească de ansamblu. Adică eşti un om de treabă, un om care-ţi faci datoria, un om care poţi să ai conştiinţa că ţi-ai făcut datoria; şi asta nu e păcat.

– Nu ar fi bine ca şi în bisericile ortodoxe să se introducă bănci sau scaune multe, pe care să se poată aşeza credincioşii, ca şi în bisericile catolice? Aşa, numai cu stranele de pe margine şi cu cele câteva scaune care sunt prin biserici în prezent, credincioşii obosesc şi nu mai sunt atenţi la slujbe.

– Da, e cam puţin, fără îndoială, însă noi credem că în faţa lui Dumnezeu cel mai bine este să stai într-o poziţie de om care îl preamăreşti pe Dumnezeu, în picioare sau în genunchi. Ȋnsă – la bătrâneţe, în special, şi la neputinţe – e bine să ai şi scaun şi să faci rugăciuni şi de pe scaun. Acuma, noi moştenim o tradiţie. Ştiu eu dacă se va putea introduce, cu vremea, şi altceva? Eu, de exemplu, n-aş fi împotrivă.

–  Ȋn cazul în care cântarea este bine organizată la o biserică, cu o strană bună, mai este bine să îngâne şi credincioşii răspunsurile şi cântările? Mai ales la bisericile de prin cartiere, sunt oameni – femei în special – care se duc la strană şi ţipă care-mai-de-care. Cei care cântă la strană nu ar trebui să facă nişte repetiţii pentru asta, să aibă un conducător, un organizator, un dirijor? Se poate duce să cânte aşa, chiar oricine?

– Dragă, recomandarea, în general, este să cânte toată lumea în biserică. Acuma, nu sunt toţi cu talent la muzică. Eu însă mi-aduc aminte din copilăria mea că mergeam la o biserică greco-catolică dintr-un sat în care era numai biserică greco-catolică; un sat mare, de aproape o mie de familii. Oamenii mergeau la biserică şi mergeau la sărbători şi cânta toată lumea, pentru că erau nişte melodii uşoare, pe care le puteau învăţa uşor toţi şi le puteau cânta uşor. Aveam impresia că mă ridică cineva pe sus când cântau toţi aşa! Iar cum eram eu mic, poate că era şi posibilitatea să mă ridice cu cântarea. Foarte frumos! Ei, dacă s-ar putea ajunge ca toată lumea să cânte frumos – dar frumos, aşa, odihnitor şi încurajator spre bucurie -, ar fi foarte bine. Ei aveau însă nişte melodii foarte uşoare, pe melodia glasului al 4-lea, cum se cântă în Ardeal, de exemplu: „Sfânt, sfânt, sfânt e Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea lui. Osana întru cei de sus lui Dumnezeu! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!” Toată lumea cânta. Gândiţi-vă, s-auzi aşa, vreo mie de oameni cântând din toate puterile lor! Era extraordinar de frumos!

Dacă s-ar putea realiza lucrul acesta, ar fi foarte bine, însă trebuie să fie şi o muzică uşor de interpretat şi să nu se gândească cineva că neapărat trebuie să facă la fel ca grecii sau că trebuie să cânte, ştiu eu, nişte melodii greu de executat. Şi-apoi, să le placă şi oamenilor… De exemplu, la mine în sat au venit, în timpul războiului, nişte basarabeni – era un preot şi un diacon – şi cântau pe psaltică, iar oamenilor nu le plăcea deloc cum cântau. Şi, la un moment dat, s-a făcut un parastas pentru un tânăr care-a murit în război, pe front; şi oamenii le-au atras atenţia, preotului şi diaconului, să facă bine şi să nu cânte ei la parastas, că-s necăjiţi oamenii destul şi fără asta!

Din ospăţul credinţei, răspunsuri la întrebări ale credincioşilor, Arhim. Teofil Părăian

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ