Muzeul Puşkin – Muzeul Revoluției, între tradiţie şi modernitate

0
148

peruginoSimonetta Pelusi

„Am urlat, am ţipat cât ne-a ţinut gura, manifestându-ne entuziasmul pentru Cézanne, Gauguin, Van Gogh, cei care ne-au deschis ochii, nu din dorinţa de a-i imita, ci pentru a da o şansă libertăţii.”- David Burljuk

(Perugino, Madonna cu Pruncul, 1495, ulei pe lemn, transferat pe pânză 51 x 38 cm)

În studiile sale dedicate originilor şi rolului colecţiilor particulare şi publice, Krzysztof Pomian identifică patru tipuri de organizare a muzeelor: cel „tradiţional”, reprezentat de o anumită instituţie care îşi desfăşoară activitatea găzduind o colecţie deschisă publicului (obişnuit sau specializat); cel „revoluţionar”, creat printr-un decret şi gazdă a unor opere de diferite genuri confiscate de către stat de la proprietarii de drept; cel „evergetic” – termen antic folosit pentru a denumi pe binefăcătorul unui oraş – fondat pentru a păstra colecţiile private alcătuite din opere de artă donate de proprietari, urmând ca, după moartea acestora, să intre în posesia oraşului natal, a statului sau a unei instituţii publice sau particulare, pentru a fi mai apoi expuse spre vizitare; cel „comercial” este muzeul care achiziţionează opere, piese, colecţii.

Aceste diferenţe nu degenerează în „tipologii”, ci ne ajută doar să înţelegem şi să integrăm istoria muzeelor sau a unui anumit muzeu în istoria generală, politică, socială, culturală şi economică, a unui stat.

large_muzeul-puskin-moscova

Muzeul Puşkin este rodul unei evoluţii speciale din punct de vedere financiar-administrativ: ia naştere ca muzeu tradiţional, pentru a deveni mai apoi revoluţionar, într-o istorie tumultuoasă ce se reflectă în patrimoniul, în activitatea şi, mai ales, în relaţia sa cu puterea.

În prezent, Muzeul Puşkin găzduieşte colecţii diferite: în afara copiilor în ghips după sculpturi clasice şi renascentiste – una dintre cele mai mari colecţii din lume – şi a colecţiei de vestigii egiptene, extinsă până în 1940, muzeul mai păstrează circa 600 de sculpturi originale, aparţinând diferitelor şcoli europene, o importantă colecţie de obiecte şi de artefacte, circa 200.000 de monede, aproape 400.000 de desene şi de reproduceri.

Galeria tablourilor reprezintă secţiunea cea mai importantă a muzeului. Inaugurată oficial la 10 octombrie 1924, aceasta a continuat să se extindă datorită donaţiilor din partea unor persoane particulare şi instituţii, dar şi cu aportul „naţionalizărilor”; extrem de importante se vor dovedi donaţiile făcute de Ermitaj şi extinderea muzeului, în 1948, prin preluarea patrimoniului Muzeului de Artă Modernă Occidentală, după închiderea acestuia.

89760

Secţiunea de artă veche cuprinde opere ce stau mărturie pentru evoluţia picturii occidentale până la Renaştere, prin contribuţia diferitelor ei şcoli (italiană, germană, olandeză). Una dintre secţiunile cele mai consistente ale galeriei de tablouri este cea care adună mari artişti europeni din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea: școala italiană, dar si cea olandeză, spaniolă, flamandă şi franceză sunt prezente prin capodoperele maeştrilor lor celor mai semnificativi.

Diferitele curente care vor anima prima jumătate a secolului al XlX-lea sunt reprezentate aici în toată varietatea lor, de la marii artişti romantici francezi la reformatorii europeni ai artei peisajului.

Dar sectorul cel mai relevant este cel reprezentat de colecţia de pictură franceză de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea; originea sa complexă se plasează între colecţionismul privat, politica de naţionalizare postrevoluţionară, raţionalizarea şi resistematizarea diferitelor muzee, o istorie care caracterizează întreaga cultură rusă.

muzeul-puskin

Gândit iniţial ca o ghipsotecă şi ca expoziţie permanentă de copii ale unor opere de artă, în scop educativ si didactic, în dorinţa fondatorilor săi de a-l extinde, Muzeul Puşkin va fi avantajat enorm de condiţiile create după Revoluţia din Octombrie, când politica culturală a statului a impus naţionalizarea marilor patrimonii artistice ale colecţiilor private, considerând că averea artistică şi intelectuală naţională trebuia să fie redistribuită, în scopul păstrării şi transformării sale în cultură accesibilă maselor.

Muzeul de Arte Frumoase Alexandru III – prima instituţie de acest gen din Rusia – va fi inaugurat în luna mai a anului 1912. Cum amintea în discursul inaugural Ivan Ţvetaev (1847-1913) – profesor la Universitatea din Moscova şi fondator al muzeului -, ideea fusese îndelung nutrită de numeroase personaje care animaseră viaţa culturală rusă a secolului precedent, printre care Zinaida Volkonskaia (1792-1862), doamnă de curte şi scriitoare amatoare, în a cărei casă (transformată după revoluţie în apartamente pentru muncitori) se ţinea un faimos salon în anii ’20 ai secolului al XlX-lea; Stepan P. Sevîrev (1806-1864), profesor de literatură la Universitatea din Moscova, adept al mişcării panslave şi susţinător al necesităţii ca Rusia să-şi păstreze propriile rădăcini culturale; N.V. Issakov, directorul Muzeului Rumianţev.

muzeul-puskin2

Construcţia, proiectată de arhitectul moscovit Roman J. Klein (1858-1924), răspundea celor mai moderne concepţii tehnice, precum şi tuturor exigenţelor pe care o instituţie gândită în acest scop ar fi putut să le reclame, păstrându-se totuşi într-un context clasic riguros: stilul este cel al unui templu antic aşezat pe un podium.

Pe faţada principală se înşiră coloanele ionice, semnificativ element stilistic al unui lăcaş menit să adăpostească un tezaur artistic păstrat în săli construite în stiluri arhitectonice din diferite perioade istorice, corespunzătoare colecţiilor expuse.

La inaugurare, patrimoniul muzeului era format dintr-o bogată colecţie de copii după capodopere ale sculpturii, realizate la cerere, în străinătate, începând din 1890, alături de celebra colecţie de vestigii egiptene – circa 6000 de obiecte.

muzeul-de-arta-puskin

Colecţia fusese achiziţionată de guvern de la egiptologul V.S. Golenişev. Alături de ea erau expuse la inaugurarea muzeului şi o serie de tablouri antice care aparţineau consulului general din Trieste, Mihail S. Şcekin (acelaşi care, în 1909, donase şi câteva sculpturi valoroase), precum şi tablouri ale şcolii italiene şi obiecte de artă decorativă care făceau parte din numeroase colecţii private.

Muzeul, administrat de Universitatea din Moscova, era considerat o instituţie cu caracter educativ. Odată cu revoluţia, muzeul îşi va crea propriul sistem, atât din punct de vedere administrativ, cât şi în ceea ce priveşte îmbogăţirea patrimoniului.

Politica de naţionalizare a patrimoniilor private, împreună cu decretul din 24 septembrie 1918, prin care se interzicea exportul operelor de artă, va determina apariţia unor noi muzee, unde vor fi transferate enorme cantităţi de bunuri artistice şi colecţii întregi, în acest timp, multe alte muzee vor fi închise.

pushkin-state-museum

În epoca postrevoluţionară, în foarte puţine cazuri s-a întâmplat ca marile colecţii de artă să mai rămână câţiva ani în casele proprietarilor lor, naţionalizate şi ele şi transformate în „case-muzeu”.

De cele mai multe ori, colecţiile vor fi transferate sau împărţite între diferite muzee; numele familiilor aristocratice, înghiţite acum de vârtejul revoluţiei, dar care acumulaseră opere inestimabile vreme de secole – Iusupov, Viazemski, Seremetev, Şuvalov, Meşcerski, Stroganov, Goliţîn – reapar în documentele ce atestă provenienţa operelor de artă, ajutându-ne să refacem o imagine a opulenţei trecutului.

Expuse uneori cu orgoliu unui public atent selecţionat, alteori donate sau vândute în ultimul moment statului ţarist, îmbogăţind astfel colecţia muzeului imperial, în general inaccesibile marelui public.

Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea, în Moscova se manifestă un fenomen interesant: cei mai activi colecţionari devin reprezentanţii aşa-numitei „clase de mijloc”, bogaţi peste măsură, dar deloc „aristocraţi”.

rubens

(Pieter Paul Rubens, Bacchanală, cca. 1615, ulei pe pânză, 91 x 107 cm)

Astfel, membrii familiilor Tretiakov, Brocard, Jubalov, apoi Şciukin, Morozov, Soldatenkov şi multe altele încep să colecţioneze opere de artă antică şi modernă, să scrie studii culturale, cu o reală deschidere culturală. Adeseori colecţionarii particulari îşi puneau lucrările la dispoziţia publicului, organizând expoziţii permanente, donând fonduri importante muzeelor încă din epoca prerevoluţionară sau manifestându-şi intenţia de a o face în viitor.

Ivan A. Morozov şi Serghei I. Şciukin, descendenţi ai unor importante familii de colecţionari de artă, sunt cei mai cunoscuţi, fiind amintiţi si astăzi; ei au ştiut să creeze două colecţii extraordinare de pictură franceză modernă, de la impresionişti la fovi şi până la cubişti şi cele mai avansate curente artistice.

Cele două colecţii vor avea o contribuţie semnificativă la dezvoltarea artistică a avangardelor ruseşti de la începutul secolului, în contextul unui dialog între culturile occidentale şi cea rusă.

pussin

(Nicolas Poussin, Rinaldo şi Armida, cca. 1630, ulei pe pânză, 95 X 133 cm)

Colecţia Şciukin va fi pusă la dispoziţia vizitatorilor, în vreme ce accesul la colecţia Morozov, deşi mai elitistă, era oricum permis. Vechile legături istorice existente între cultura şi arta rusă şi cea franceză se vor intensifica, devenind tot mai solide, mai ales datorită prezenţei – în primii ani ai secolului al XX-lea -la Moscova, a acestei „oaze” franceze, impetuoasă explozie de lumini şi de culoare.

După revoluţie, destinul acestor colecţii de o inestimabilă valoare va fi adeseori dureros şi complicat, împletindu-se cu climatul tumultuos al reînnoirii şi al reorganizării instituţiilor culturale din acei ani, când se înfiinţau muzee noi, de cele mai multe ori pentru a fi dezmembrate colecţiile şi pentru a permite împărţirea operelor de artă între diferite instituţii.

Cu această ocazie, Muzeul Puşkin va cunoaşte de o puternică extindere, chiar dacă în acest context nu se va da prea mare importanţă menţinerii integrităţii şi coerenţei colecţiilor sau ale temelor, nici respectării lor ca entitate culturală individuală.

maurice-denis

(Maurice Denis, Plaja Verde de la Perros-Guirec, 1909, ulei pe pânză 97 x 180 cm)

Prin urmare, după revoluţie, şi pentru acest muzeu – al cărui nume a fost schimbat de mai multe ori, în funcţie de dinamica evenimentelor, ce vor determina o evoluţie radicală în viaţa instituţiilor – se profilează o fază de reorganizare, strâns legată de istoria muzeelor moscovite din acea perioadă.

În 1923, Comisariatul Poporului pentru educaţie adoptă rezoluţia privind constituirea la Moscova a Muzeului de Artă Modernă Occidentală, care va găzdui prestigioasele colecţii de pictură modernă ale lui Serghei I. Şciukin şi ale lui Ivan Morozov, naţionalizate deja în 1918 şi transformate de atunci în case-memoriale denumite Primul Muzeu al Picturii Moderne Occidentale (colecţia Şciukin) şi, respectiv, al Doilea Muzeu (colecţia Morozov).

În acelaşi an va fi inaugurat şi Muzeul de Artă Antică Occidentală, unde vor fi concentrate opere provenind din Muzeul Rumianţev şi din colecţii private naţionalizate, ca aceea a lui Dimitri Şciukin, fratele lui Serghei, celebru colecţionar de tablouri antice, în special ale şcolii flamande, care donase încă din 1903 Muzeului Rumianţev nouăsprezece opere de o mare valoare.

rousseau

(Henri Rousseau, Vameşul, 1910, ulei pe pânză 90 x 116 cm)

În acei ani, principalele surse de achiziţionare a operelor de artă pentru Muzeul Puşkin vor fi Muzeul Rumianţev, de unde, în 1924, vor fi transferate 592 de tablouri, dar şi Galeria Tretiakov, care, în 1926, va ceda tablouri aparţinând diferitelor şcoli occidentale, în special operele artiştilor şcolii franceze de secolul al XlX-lea.

Între anii 1920 şi 1930, tablourile care vor părăsi Ermitajul pentru a intra în noul Muzeu Puşkin îi vor asigura acestuia din urmă o dimensiune europeană pe care nu o avusese până acum, încheind astfel prima fază de dezvoltare, perioada în care patrimoniul muzeului fusese completat cu marile colecţii private şi publice.

Din acel moment se va modifica şi politica de achiziţii, iar numărul colecţiilor va creşte prin schimburi cu marile muzee sovietice sau străine, prin donaţii testamentare, prin acorduri sau cumpărări care continuă şi astăzi.

Încă de la fondarea sa, noul muzeu se va distinge şi în ceea ce priveşte promovarea culturală (prima expoziţie a avut loc în 1914), foarte intensă, chiar dacă va fi influenţată de izbucnirea războiului şi de revoluţie; din 1916 şi până în 1920, ritmul se va întrerupe, pentru a fi reluat în 1922, odată cu expoziţiile unor experienţe inovatoare şi de avangardă, organizate de grupuri precum Uniunea Artiştilor şi Poeţilor Artă-Viaţă (care publică revista Makoveţ), fondată în 1921, punte între mişcarea simbolistă şi avangarde, cu primele expoziţii în 1922 şi 1924; de Societatea Artiştilor „4 Arte” (1924), care reunea câţiva dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai curentelor inovatoare din pictură, grafică, sculptură şi arhitectură; ca şi de artişti sovietici de avangardă, printre care Pavel Kuzneţov (1928), de la Societatea „4 Arte”, Niko Pirosmanişvili (1930), unul dintre cei mai importanţi artişti georgieni, mort în chip tragic în 1918, şi constructivistul Vladimir Tatlin (1932), care studiase pe Derain şi pe Picasso în casele lui Morozov şi Şciukin.

pushkinmuseumcasts

Izolarea culturală provocată de impunerea dogmelor ideologico-artistice ale realismului socialist va anula, la începutul anilor 1930, această multitudine de mişcări artistice, în momentul în care lumea asista la sfârşitul experimentelor dinamice ale avangardelor. Acest declin va fi determinat atât de cunoscutele constrângeri politice, care presupuneau o fermă „întoarcere la ordine”, nu numai în Rusia, cât şi de epuizarea naturală a acelei seve care hrănise arta si literatura vreme de două decenii.

În 1937, Uniunea Sovietică – după realizarea celui de-al doilea plan cincinal – intra oficial, aşa cum va proclama Stalin, în socialism. A fost unul dintre anii cei mai dramatici pentru ţară: din 23 februarie până în 5 mai, Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist a declanşat atacul final asupra vechilor membri de partid, moment decisiv al unei ofensive lansate oficial, în numele autocriticii şi al „reînnoirii”, soldându-se cu victime şi cu pierderi intelectuale, culturale şi politice fără egal.

Exact cu o sută de ani în urmă, la 29 ianuarie 1837, Aleksandr Puşkin, atunci în vârstă de doar treizeci si sase de ani, murea într-un duel penibil, iar guvernul sovietic a decis ca, în amintirea lui, muzeul artelor figurative să se numească Puşkin: numele celebrului poet venea ca o rază de lumină peste perioada atât de întunecată prin care trecea societatea, care se va arunca, peste doar câţiva ani, în vâltoarea celui de-al Doilea Război Mondial.

În 1944 începuseră deja lucrările de restaurare a clădirii muzeului, grav avariată în bombardamentele din 1941; în ceea ce priveşte cucerirea Moscovei, invadatorilor nu li s-a lăsat nici o speranţă, căci nu mai era vorba despre acel „stup muribund fără albina-regină”, cum o caracteriza Tolstoi, abandonată de Kutuzov în mâinile unui Bonaparte ameţit de cupolele aurite ale celei de-a treia Rome şi copleşit de iluzia anexării oraşului la imperiu.

picasso(Pablo Picasso, Arlechin şi prietena sa/Cei doi saltimbanci, 1901, ulei pe pânză, 73 x 60 cm)

Pentru salvarea propriei identităţi, oraşul va opune naziştilor o rezistenţă eroică. Va fi ultimul bastion împotriva acelui Drang nach Osten început cu secole mai înainte şi prăbuşit odată cu înfrângerea de la Stalingrad. Anterior, operele Muzeului Puşkin fuseseră puse la adăpost, transportate undeva între Novosibirsk si Solikamsk, la mii de kilometri de prima linie a frontului.

Ultima creştere notabilă – dar discutabilă – a galeriei de pictură a muzeului l-au reprezentat primii ani de după război: în 1948 se va decreta închiderea Muzeului de Artă Modernă Occidentală, care găzduia colecţiile de artă impresionistă şi postimpresionistă Şciukin şi Morozov.

Colecţiile erau complete şi bine păstrate. Aceste inestimabile valori vor fi împărţite între Muzeul Puşkin şi Ermitaj, într-unul dintre momentele cele mai nefericite din istoria colecţionismului. Ne referim la acel principiu care stabilea că o colecţie trebuie să fie conservată în deplină integralitate, aşa cum a luat naştere ea în mintea iniţiatorului ei, rezultat al unei alegeri a obiectelor care nu e niciodată întâmplătoare şi care, prin dinamismul ei, reflectă o irepetabilă conjunctură a istoriei culturii.

În 1994, se va inaugura o nouă secţiune, Muzeul Colecţiilor Private, alcătuită din opere donate de colecţionari încă din anul 1985, dar cu o clauză care interzicea dispersarea operelor, permiţând expunerea în săli anume amenajate, aparţinând unui edificiu special.

Aceste donaţii – printre care o colecţie de o sută de icoane ruseşti ale lui Mihail V. Alpatov, tablouri ale autorilor ruşi şi desenele maeştrilor occidentali din colecţiile Ilia S. Zilberştein, Serghei Solovev şi Aleksandr Ramm sau colecţiile urmaşilor celor mai importanţi artişti ruşi ai secolului al XX-lea (Aleksandr Rodcenko, Aleksandr Tîşler, David P. Sterenberg) – vor spori un patrimoniu deja impresionant, îmbogăţindu-l cu câteva dintre cele mai importante mărturii despre viaţa culturală şi artistică a ţării în epoca sovietică, o viaţă adeseori problematică în raporturile sale cu puterea (cum a fost şi cea a artiştilor şi literaţilor cjin secolele autocraţiei ţariste).

Poate şi de aceea mărturiile de faţă sunt preţioase. Cuvintele profetice ale ultimei poezii scrise de Aleksandr Puşkin, care, sfidând puterea, în secolul său „crud”, „exalta libertatea”, lăsând pe firmamentul civilizaţiei amprente fulgurante, sunt totodată cuvintele tuturor artiştilor ale căror opere se păstrează astăzi în muzeul care îi poartă numele: „un monument mi-am ridicat, nu cu propriile-mi mâini, şi niciodată drumul care va conduce poporul la el nu va fi năpădit de iarbă. Ridicându-se mai ceva decât columna lui Aleksandru, îşi va înalţă vârful ameninţător. Pe de-a întregul nu voi muri: sufletul sacru al lirei mele va împrăştia curata mea cenuşă, şi gloria-mi va dura până când ultimul dintre poeţi va trăi sub clar de lună.”

Albumul de artă “Muzeul Muzeelor”, editura Litera, 2009

LĂSAȚI UN MESAJ