Momente de referință din istoria universală – Toma din Aquino

0
53

toma-daquinoToma d’Aquino este considerat în cadrul catolicismului ca fiind gânditorul care a desăvârşit teoria despre credinţa religioasă, dând, astfel, teologiei aspectul ei clasic.

„Ispitirea Sfântului Torna din Aquino”. Pictură de Velasquez

Toma din Aquino s-a născut în jurul anului 1225, la Roccasecca, lângă Napoli, într-o familie de nobili lombarzi; educaţia a primit-o de la călugării benedictini din Monte Cassino, iar la vârsta de 20 de ani s-a alăturat Ordinului Dominican în ciuda împotrivirii acerbe a familiei sale.

De aici a fost trimis, în jurul anului 1245, la studii la Paris. Între anii 1248 şi 1252, el a fost elevul lui Albertus Magnus în Köln. Prima sa şedere la Paris în calitate de profesor (1252-1259) a avut ca scop apărarea dreptului Ordinului de a avea acces la funcţii didactice universitare, în fata atacurilor venite din partea clerului secular.

În anul 1257, papa Alexandru al IV-lea a aprobat admiterea sa în corpul profesoral al universităţii, între 1259 şi 1268, Toma din Aquino a activat ca profesor la curtea papală şi la colegiul Ordinului Dominican din Roma. În această perioadă el a terminat lucrarea „Contra Gentiles” şi a început redactarea principalei sale lucrări „Summa theologiae” (1266).

Cercetătorii moderni consideră că cea mai originală şi mai matură teorie a lui Toma din Aquino este cea ontologică referitoare la „Sein” (Fiinţa), care depăşeşte cu mult principiile ontologice aristotelice, şi care se constituie într-o precursoare a teoriei despre „diferenţa ontologică” dintre „Sein şi Seiend” (dintre Fiinţă şi Existenţă) a lui Heidegger, de la începutul secolului al XX-lea.

Însemnătatea centrală a acestei teorii este aceea că îi permite lui Toma să raţionalizeze în comun identitatea şi diferenţa dintre esenţa substanţei divine increate şi cea a fiinţei deja create: fiinţa (Sein) este principiul care aparţine întregii existenţe (Seiend), fară de care nu fiinţează, şi care determină ca ceva să fie real, să existe. Fiinţa este reală, există, în două feluri: ca fiinţă participantă la existenţa totală şi ca fiinţă subzistentă (pentru sine) în Dumnezeu. Toate lucrurile participă la existenţă în grade diferite, în funcţie de fiinţarea lor. Fiecare fiinţă este determinată de o alta. Niciun lucru nu poate fi propria sa cauză eficientă, căci şi-ar fi anterior sieşi, ceea ce este absurd. Deci fiecare cauză eficientă este cauzată de o alta, în serie. Dar seria cauzelor eficiente nu poate continua la infinit, căci astfel, neexistând o cauză primă, n-ar mai exista nici cauze intermediare şi nici cauza ultimă, ceea ce este fals. Trebuie deci  să admitem existența unei cauze prime eficiente, fiinţa perfectă existentă prin Sine – Dumnezeu.

„1000 de ani. Momente de referință din istoria universală”, Editura Aquila

 

Baner asculta RJS