Momente de referință din istoria universală – Moartea împăratului Frederic al II-lea

0
51

istorieMoartea l-a găsit pe împăratul german la vârsta de 56 de ani în Castel Fiorentino, Apulia. Frederic al II-lea dorise să treacă în lumea de dincolo ca împărat romano-german al creştinătăţii apusene, chiar dacă papa Inocenţiu al IV-lea îl excomunicase în 1245, numindu-l „anticrist” şi declarându-l detronat. Marele îm­părat Frederic al II-lea din di­nastia Staufer a închis ochii pentru totdeauna la 13 de­cembrie 1250.

„Minunea care a schimbat lumea”, cum era numit de contemporanii săi, a murit din cauza unei enterite însoţite de o febră mare.

Frederic al II-lea nu a schimbat lumea, dar a fost un deschizător de drumuri: a fost fondatorul primului stat laic din Sicilia şi sudul Italiei şi întemeietorul primei universităţi de stat independente de biserică, cea din Napoli (1224).

Împăratul german Frederic al II-lea, fiul lui Henric al Vl-lea şi al moştenitoarei regatului Siciliei, Constanța, s-a născut în Italia la Ancona (pe atunci Jesi), trăindu-şi viaţa departe de Germania şi fiind marcat de influenta mediteraneeană.

Cea mai mare parte a vieţii şi-a pe-trecut-o în Sicilia, la răscrucea dintre lumile musulman-orientală şi creştin-apuseană. Toate busturile şi portretele împăratului îl înfăţişează în stil cezaric, cu trăsături vagi, astfel încât fizionomia lui reală nu mai este cunoscută.

Se spune că împăratul Frederic a fost un om încântător, poliglot, cunoscător al artei retoricii şi un om de o mare erudiţie; sunt cunoscute însă şi trăsăturile lui normande -severitatea   implacabilă şi cruzimea atunci când era cazul, împăratul, care avea o gardă de călăreţi sarazini şi metrese orientale, care a deschis porţile Universităţii din Napoli învăţaţilor arabi şi evrei, a dat destule motive clericilor radicali pentru a-l acuza de erezie.

Ambiţia împăratului de a conduce toată Italia după modelul de organizare a Siciliei s-a lovit de opoziţia şi dorinţa de putere lumească a papei şi de mândria oraşelor din Liga Lombardă.

În secolul al XlII-lea această luptă nu putea fi câştigată nici măcar de un geniu. Frederic al II-lea s-a lovit de opoziţia unor papi neobişnuit de obtuzi şi avizi de putere. În anul 1227, papa Grigore al IX-lea l-a excomunicat pe împărat pentru prima oară.

Împăratul, care se căsătorise cu moştenitoarea Regatului Ierusalimului, Isabelle de Brienne, răspunde papei cu o cruciadă (1228-1229) pe care a câştigat-o datorită talentului său diplomatic. El s-a încoronat pe sine însuşi rege al Ierusalimului.

Lupta pentru putere dintre împărat şi papă a devenit o chestiune existenţială pentru aceştia, iar pentru Imperiul Romano-German a însemnat o adevărată tragedie. Papa Inocenţiu al IV-lea a încercat chiar să scape de împărat, intenţionând să-l otrăvească în anul 1249.

Nu se ştie exact în ce măsură a afectat acest lucru sănătatea împăratului înainte de a fi lovit de boala fatală.

„1000 de ani. Momente de referință din istoria universală”, Editura Aquila

Baner asculta RJS