Momente de referință din istoria universală – Bătălia navală de la Lepanto

0
12

Marea din golful Lepanto, de sub poalele munţilor Etoliei şi Peloponezului de Nord, era de netezimea oglinzii, iar cerul era de un albastru strălucitor. Se întâmpla duminică, pe 7 octombrie 1571.

Pe o lăţime a frontului de 6 până la 7 kilometri se întindea flota hispano-veneto-papală a Ligii Sfinte în luptă împotriva flotei semilunii turce, care era aşezată dinspre partea vestică a Peloponezului, împărţită în trei escadrile: pe aripile dreaptă, stângă şi pe centru, precum şi o grupă de rezervă de 35 de galere aşezată în spatele uniunii centrale.

Comanda a dat-o „Generalul de mare”, tânărul spaniol în vârstă de 24 de ani Don Juan de Austria, fiul natural al regelui Carol al V-lea şi al frumoasei Barbara Blomberg, fiica unui burghez din Regensburg.

Fratele vitreg al lui Juan de Austria, tenebrosul rege Filip al II-lea al Spaniei, i-a încredinţat în 1568 galerele spaniole ale flotei Mării Mediterane strălucitului tânăr prinţ, bineînţeles nu înainte de a-i oferi ca sfetnici pe cei mai buni ofiţeri de marină spanioli, pe viceamiralul  Requenses şi pe marchizul de Santa Cruz.

Pe atunci, atât creştinii, cât şi musulmanii beneficiau, ca esenţial capital de bătălie pe mare, de galere, aceste veliere cu vâsle care aveau o lungime între 35 şi 40 de metri, cu punţi înalte atât în faţă, cât şi în spate, cu un tun greoi la provă şi la puntea dinspre pupă şi de 20 până la 30 de perechi lungi de vâsle.

La 15 septembrie, flota Ligii pornea pe mare de la Messina, în direcţia Corfu. La 7 octombrie 1571, tânărul prinţ avea la dispoziţie 230 de galere şi vase (care transportau artileria) împotriva a 245 de vase ale turcilor şi a unităţilor nord-africane din cadrul statelor care practicau pirateria: Algeria, Tunisia şi Tripoli. Un rând de vase greoaie aştepta semnalul de atac.

Don Juan de Austria, comandantul flotei, „un talent înnăscut”, a lichidat pentru bătălie uniunea naţională şi a format escadre mixte din toate părţile flotei aliate, care a fost o măsură foarte înţeleaptă de precauţie.

El a poruncit ulterior ca pintenii uriaşi şi ferecaţi ai galerelor să fie tăiaţi, pentru a câştiga la bord un câmp vizual mai bun de tragere a tunurilor. În final, el purta grija decupajului unei rezerve, în timp ce marele amiral turc Ali Paşa înainta treptat, strâns, cu trei grupe în direcţia lor.

Pe la ora 10.30 a început bătălia pe aripa stângă a flotei Ligii, ale cărei focuri de artilerie rulau foarte bine pe linia apei în direcţia duşmanilor, în timp ce tunurile turceşti de cele mai multe ori trăgeau prea sus. Aici a fost uniunea turcă foarte repede înfrântă, în jurul orei 11.00 canonada ajunsese deja în centru, iar lupta dintre cele două vase-amiral ale flotei, cel spaniol „La Real” şi „Suitana” lui Ali Paşa, se înteţea.

La cel de-al treilea atac de abordaj, însuşi tânărul prinţ reuşise să pună piciorul pe „Suitana”. Ali Paşa, un cumnat al Sultanului, a murit împuşcat în cap, iar vasul-amiral turc a ajuns în mâinile victorioşilor.

Situaţia părea periculoasă numai pe aripa dreaptă a flotei Ligii, acolo unde genovezul tactician Gian Andrea Doria stătea faţă în faţă cu abilul Ochiali în aşezarea pe mare, Paşa Algerului.

Ochiali, un renegat din Calabria, i-a aruncat în aer linia de defensivă a lui Doria, încercând să pătrundă prin spatele vasului Santa Cruz, dar soarta bătăliei fusese deja hotărâtă.

Bilanţul final al acestei ultime mari bătălii dintre galere: 12 galere au fost pierdute de
Reprezentare de epocă a „Nopţii Sfântului Bartolomeu” (23/24 august 1572)
partea creştină, faţă de 113 galere scufundate şi 117 galere capturate de partea turcească. Turcii au pierdut în total 30.000 de oameni, iar de partea Ligii au fost 15.000 de morţi şi răniţi.

Bătălia de la Lepanto a marcat în principiu superioritatea turco-islamică asupra Mării Mediterane, La aproape un secol după anul 1683 la Viena, a eşuat şi ultima mare ofensivă pe uscat a turcilor împotriva Europei Centrale creştine.

“1000 de ani. Momente de referință din istoria universală”, Editura Aquila