Momente de referință din istoria universală – Bătălia de la Mühlberg

0
20

După victoria asupra Franţei, Carol al V-lea a fost eliberat din armată, a încercat să oprească scindarea Bisericii în Regatul german prin vio­lenţă. La 24 aprilie 1547 a plasat armata, venită dinspre Eger, la Mühlberg, învingând armata reunită a Ligii Schmalkaldice a principilor protestanţi.

A fost o victorie uşoară pentru rege, care a reu­şit să-l captureze pe principe­le inamic. Întâlnirea celor doi, a regelui şi a electorului saxon Johann Friedrich, a fost descrisă de istoricul de curte al regelui Carol al V-lea, Don Luis de Avila, astfel:

„După victoria regelui asupra conducătorilor Romei, a că­ror accepţie regească încerca să o desluşească, se prezentă la acesta ducele de Alba întorcându-se acasă în urma persecuţiei.

Cu platoşă de oţel poleită, cu eşarfa roşie deasu­pra, călărind un cal castaniu, fără alte ornamente în afară de o rană sângerândă, fu pri­mit cu mare voioşie de către monarh. În timp ce stăteau ei laolaltă, veni anunţul că elec­torul de Saxonia a fost captu­rat.

Doi călăreţi spanioli cu plato­şă venind de la Neapole, trei sau patru călăreţi spanioli şi italieni, un maghiar şi un că­pitan spaniol pretindeau să-l fi capturat pe electorul saxon. Regele a ordonat să fie adus în faţa sa şi a lui Alba.

Acesta a venit plin de sânge, care îi ţâşnea din braţul stâng, de la o rană produsă de o armă albă, călare pe un cal frieslandez, îmbrăcat cu o platoşă imensă legată cu o curea la spate. În timp ce ducele de Alba, care se afla la dreapta regelui şi se prezentase la rândul său la fel, electorul vru să coboare de pe cal şi să-şi tragă mănu­şa, ca să-i întindă după obice­iul nemţesc mâna regelui, în­să acesta nu încuviinţă gestul.

Desigur electorul era, îndeo­sebi din cauza ostenelii, setei şi a rănilor pe care le avea, cât şi a conformaţiei sale corporale greoaie, extrem de epui­zat, iar eu cred că Maiestatea Sa a ţinut mai degrabă soco­teală de acest lucru decât de comportamentul acestuia de mai înainte.

Johann Friedrich îşi dezveli capul şi spuse, cum se îngrijesc nemţii: Preamăreţule şi preamilostivule rege, sunt prizonierul Măriei Voas­tre. Iar regele îi răspunse: acum mă numiţi rege, însă es­te un titlu diferit de cel folosit până acum de voi.

În fruntea armatei Ligii, în scrierile electorului şi ale contelui nu sunt eu, oare, acelaşi despre care se scrie: „acel Carol din Gent, cel care îşi închipuie că este rege”, pe când germanii de partea noastră observau: lăsaţi-l pe Carol din Gent să poruncească, pentru că vă va arăta în curând că este cu ade­vărat rege.

Acesta nu a mai replicat nimic, ridicând din umeri suspinând, cu o expre­sie care putea să stârnească o oarecare milă, dacă un barbar, al cărui comportament dârz şi trufaş putea să o merite. Ast­fel că Johann Friedrich îl rugă pe rege să-l trateze după bunul-plac ca pe un prizonier, la care răspunsul regelui a fost ca acesta să fie tratat pe mă­sura faptelor sale.

Ducele de Alba primi poruncă să-l con­ducă sub strictă supraveghere în tabără…”.

“1000 de ani. Momente de referință din istoria universală”, Editura Aquila