Moartea este nefirească

0
61

Moartea nu este firească, ci nefirească. Moartea nu provine din fire, ci este împotriva firii.

Întreaga fire strigă cu groază: „eu nu cunosc moartea, eu nu doresc moartea, mi-e frică de moarte, eu mă lupt împotriva morţii!”

Moartea este venetică în natură. Întreaga fire este cuprinsă de groază şi tremură din pricina morţii – deoarece moartea este ca şi hoţul într-o livadă străină, care nu numai că mănâncă şi fură roadele, ci apoi mai şi rupe, taie şi smulge pomul din rădăcină.

Şi, cu cât este pustiirea mai mare, cu atât este mai mulţumit! Când o sută de filosofi spun „moartea este firească!”, întreaga fire se cutremură cu mânie şi strigă: „Nu, moartea nu este a mea! Este o venetică!”

Glasul firii nu este sofistică. Protestul firii împotriva morţii întrece toate silitele îndreptăţiri ale morţii. Iar dacă cosmosul lămureşte ceva printr-o armonie neturburată şi fără glasuri răzleţe, acest ceva este protestul împotriva morţii – singura, amărâtoare şi sfâşietoare elegie a morţii.

Atunci, dacă moartea nu este firească, dacă-i nefirească şi împotriva firii, se pune întrebarea: cum a pătruns moartea în fire?

Nici o împărăţie a luminii şi vieţii nu recunoaşte moartea ca fiind a sa. Ea a trebuit să se strecoare pe ascuns în lumile luminii, târându-se pe nesimţite şi tainic, înspăimântător şi tainic, dintr-un adânc fără fund, unde şi ei îi era prea frig şi era singură.

Cât timp a zăcut moartea sub colţul şarpelui, ea şi-a fost sieşi moartă. Pe atunci, în lume nu se ştia de bine şi rău – era numai fericirea; nu se ştia nici de cunoaştere şi necunoaştere – era numai înţelepciunea; nu se ştia nici de viaţă şi moarte – era numai fiinţa fericită şi înţeleaptă.

Însă printr-o întâmplare mai înfricoşată decât cel mai înfricoşat vis, gura şarpelui s-a deschis, iar în gură i s-a deschis şi colţul otrăvitor, încât moartea a sărit în firea cea dintâi, în firea dumnezeiesc-omenească – ca şi viermişorul cel nevăzut, când pătrunde în şira spinării, şi la început nici nu se simte, iar omul înfloreşte şi se veseleşte mai departe.

Apoi, omul îl simte ca pe o mâncărime plăcută, se scarpină, râde şi zice: nu-i nimic! Apoi, viermişorul creşte şi se înmulţeşte şi usucă şira spinării, şi face din om o trestie seacă, care cântă fără noimă biruinţa nebuniei şi-a morţii.

Care doctor îi va spune nebunului cu şira spinării uscată, care-i cântă-n faţă, ca o trestie seacă, imnul triumfal al morţii: „Mergi şi nu mai păcătui, şi vei fi sănătos?” Nici unul, afară poate de cel ce este în aceeaşi stare ca şi pacientul lui.

Pentru ce, atunci, mieroşii eticieni, cu eticile lor dulceage, nu-l înfăţişează pe diavol pe întâia pagină a eticii? Pentru ce îi zic ei păcăto­sului: „Mergi şi nu mai păcătui?” Adică, mergi şi nu mai lăsa să-ţi intre viermi în şira spinării!

Ah, cât se bucură viermele din şira spinării când aude astfel de sfă­tuitori! Într-adevăr, se bucură cu bucuria flămândului care are cât îi trebuie pentru masă şi ştie că va mânca singur.

Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, “Gânduri despre bine şi rău”, Editura Predania, Bucureşti, 2009

Banner 2 la suta