Moarte şi înviere în duh (I)

0
95

71150_inviere5– Părinte Profesor, în tradiţia noastră ortodoxă, moartea şi învierea sunt indisolubil legate. Această relaţie, această îngemănare s-a realizat numai în urma căderii sau are un temei mai adânc?

– Poate, dacă vreţi, să şi tâlcuim de la început. Atunci când Dumnezeu i-a poruncit lui Adam şi i-a zis – după ce 1-a aşezat în grădina raiului ca să o lucreze şi să o păzească: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci…”, Sfântul Ioan Damaschin se întreabă ce a vrut Dumnezeu să spună în acest cuvânt de poruncă şi tâlcuieşte că aceasta a vrut să-i spună lui Adam şi prin Adam nouă tuturor: „Suie-te prin toate făpturile la Mine, din toate gustă un singur fruct: viaţa Mea cea adevărată”. E uimitor! Deci de la început aşa trebuia omul să privească toate făpturile, ca pe un dar dumnezeiesc, ca pe o ofrandă, ca pe o euharistie – cuvântul „euharistie” înseamnă mulţumire, mulţu­mire divină. Mai ales, gândiţi-vă: în mijlocul raiului era pomul vieţii, iar pomul vieţii e un simbol al Crucii si învierii. Deci aceasta era chemarea omului. Si asa cum împărtăşania este pentru noi o arvună a învierii, este leacul nemuririi – în limba greacă, după cuvântul Sfântului Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, „farmakon atanasias”, leacul nemuririi -, aşa Adam era chemat să se pregătească pentru cea de-a opta zi, el fiind zidit în seara zilei a şasea, după care urma apoi ziua de odihnă şi cea de-a opta zi. Dar avem cuvântul mai departe al Scripturii, porunca lui Dumnezeu: „din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Acest cuvânt de prevenire al lui Dumnezeu, privind pomul cunoştinţei binelui şi răului, deci sfâşierea”mtre bine şi rău, pe aceasta Dumnezeu a vrut să o înfăţişeze omului, primejdia aceasta care însemna moartea, căci moartea ce e? – despărţire, separare.

Dar nu Dumnezeu a făcut moartea. N-a făcut-o. E atât de limpede. Din cuvântul de la început ni se spune că „dacă vei gusta din pomul cunoştinţei binelui şi răului, în acea zi vei muri”. Deci e limpede că moar­tea a fost o urmare a păcatului. Iar în înţelepciunea lui Solomon citim limpede şi grăitor: „Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viaţă şi făpturile Lui sunt izbăvitoare. Întru ele nu este sămânţă de pieire şi moartea nu are putere asupra pământului” (Sol 1, 13-14). Sfântul Pavel scrie în Epistola către Romani: „Moartea este plata păcatului” (Rm 6, 23), iar în Scrisoarea către Evrei, la capitolul 2 citim de aseme­nea că Mântuitorul S-a împărtăşit de firea noastră şi de toate ale noastre, afară de păcat, prin întrupare, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânia morţii, adică pe diavol. Deci cel ce are stăpânirea morţii este diavolul, iar moartea nu e operă divină…

– Și totuşi, Dumnezeu a îngăduit moartea…

– Dar Dumnezeu a îngăduit-o pentru ca prin moar­tea Lui să omoare moartea, pentru ca să omoare răul, aici e toată taina. Rugăciunea pe care o citim noi la dezlegarea celor adormiţi ne spune lămurit acest cuvânt: „.. .şi pentru ca răutatea să nu rămână nemu­ritoare, din iubire de oameni ai poruncit ca amestecul acesta, negrăita legătură dintre suflet şi trup să se taie, să se risipească, Dumnezeul Părinţilor noştri, aşa încât sufletul să meargă acolo de unde fiinţă şi-a luat până la învierea cea de obşte, iar trupul să se întoarcă în cele din care a fost alcătuit”. Deci Dumnezeu n-a făcut moartea, dar Dumnezeu Care scoate binele şi din rău, a îngăduit-o pentru ca în moarte să moară răutatea, să moară păcatul.

Cum se realizează concret această omorâre a păcatului? Ce anume îl nimiceşte?

– Aici se pune întrebarea capitală: în moartea fizică, adică în despărţirea sufletului de trup, moare păcatul? Aici e întrebarea capitală. Moare? Nu moare! Ca dovadă, atunci n-ar mai fi iad. Numai răspunsul acesta şi lămureşte problema. Şi pentru că Dumnezeu a rânduit precis să-l salveze pe om, îngăduind moar­tea ca prin moarte să moară răul, trebuie atunci ca păcatul să fie omorât în duh. Aici şi acum; aşa cum la Botez citim, după cuvântul Sfântului Pavel, că trebuie să fim morţi faţă de păcat şi vii întru Hristos Iisus, Domnul nostru. în Psalmul 79 citim de asemenea: „Dumnezeule, întoarce-ne pe noi” – adică la Tine, aceasta fiind taina pocăinţei în Vechiul Testament, „întoarceţi-vă către Mine şi Eu Mă voi întoarce către voi.” „Şi nu ne vom depărta de Tine, ne vei da viaţă şi numele Tău vom chema.” „Doamne, Dumnezeul Puterilor, întoarce-ne pe noi şi arată faţa Ta şi ne vom mântui.” Şi atunci noi credem şi trebuie să mărturisim că nouă ne este dată biruirea morţii, dar aici şi acum, în omorârea păcatului, prin metanoia, în taina pocăinţei, a întoarcerii la Dumnezeu, Care îşi arată faţa.

Repet, aceasta este problema capitală: a omorî răul aici. Starea aceasta de jertfă – şi aici adâncim răspunsul şi la prima întrebare -, aceasta-i propriu-zis starea autentică a legăturii noastre cu Dumnezeu. Mântu­itorul, în jertfa de pe Cruce, a acceptat moartea ca să omoare în ea răul; am zice chiar mai mult: legătura lui Adam cu Dumnezeu era o legătură de jertfă. Sfântul

Chiril al Alexandriei spune că la Dumnezeu se intră în stare de jertfă. Aceasta-i comuniunea, relaţia noastră adâncă propriu-zisă şi cu Dumnezeu, şi cu semenii: e starea de jertfă. Dar Adam a transformat jertfa în moarte. Originar, jertfa era legătura autentică, deplină cu Dumnezeu. Şi încă o dată spun: Adam a transformat jertfa în moarte, care-i despărţirea de Dumnezeu, iar Mântuitorul va transforma moartea în jertfă, ca legătură adevărată cu Dumnezeu.

Şi aici ar mai trebui precizat ceva. Noi identificăm jertfa cu moartea. E o mare greşeală. Jertfa nu este moarte. Jertfa e din iubire, moartea e din păcat. Jertfa e liberă. în Săptămâna Patimilor aşa rostim: „Mergând Domnul de bunăvoie la moartea Sa…”. Moartea nu e liberă; e silnică. Jertfa e profetică; profeţeşte ziua a opta, ziua învierii. Moartea ce profeţeşte? Groapa. Jertfa e deci vizionară, lumină e; moartea, dimpotrivă, e întu­neric. Moartea înseamnă stricăciune, descompunere, jertfa înseamnă unirea cea mai adâncă, cea mai sfântă. Şi de aici parcă simţi în păcat răul lui miros, stricăciunea, iar în jertfă bună mireasmă duhovnicească.

– Sfinţii Părinţi vorbesc şi de o moarte sufletească, pe lângă cea trupească, respectiv de o înviere sufle­tească pe care o putem trăi chiar înainte de învierea de obşte. în ce constă o astfel de moarte, respectiv înviere, înţelese în duhul Scripturii?

Cuvântul asupra căruia vrem să stăruim acum mai mult este acesta: „în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit”. întrebarea este: a murit Adam în ziua în care a gustat din pom? Răspunsurile au fost date în felurite chipuri; noi spunem şi da, şi nu. Şi pentru că noi duhovniceşte grăim şi înţelesul adânc este cel duhovnicesc, de la suflet plecăm, de la ceea ce este în om adâncul care-1 defineşte pe om ca fiinţă duhovnicească. Da, atunci a început propriu-zis moartea, în duh; trupeşte mult mai târziu, peste sute de ani. Dar începutul acolo a fost. Sfântul Grigorie Palama descoperă acest înţeles adânc, aşa cum toate la el sunt atât de luminate de Dumnezeu, întâi el spune că prin moarte trebuie să o înţelegem pe cea a sufletului. La ea s-a referit Dumnezeu când a zis: „vei muri negreşit”. El îl citează şi pe Sfântul Pavel când zice: „întristarea după lumea aceasta naş­te moartea”. Tot Sfântul Pavel spune: „Trezeşte-te, tu, care dormi, scoală-te din morţi şi te va lumina Hristos!” Şi întreabă Palama: la ce fel de morţi le po­runceşte sculare, ridicare? La aceia ale căror dorinţe, dorinţe ale cărnii, mobilizate împotriva sufletului, au făcut sufletul să moară. De aceea Domnul îi numeş­te morţi pe cei care trăiesc în deşertăciunile acestei lumi. Mântuitorul n-a îngăduit ucenicului care vroia să-L urmeze, să meargă întâi să-1 îngroape pe tatăl lui, ci i-a zis să-i lase pe cei morţi să-şi îngroape morţii lor, adică cei morţi după suflet, duhovniceşte, să-şi îngroape morţii după trup. Domnul îi numeşte mor­ţi pe cei care trăiesc trupeşte, dar ale căror suflete sunt moarte. Despărţirea sufletului de trup este moartea trupului, despărţirea sufletului de Dumnezeu este moartea sufletului. Şi aici ajunge tâlcuirea Sfântului Grigorie Palama la textul pe care l-am citat – în ziua în care vei mânca din fructul pomului oprit, cu moarte vei muri -: Sufletul lui Adam, despărţit de Dumnezeu prin călcarea poruncii, a devenit mort, deşi Adam a mai trăit trupeşte până la vârsta de 930 de ani. Deci călcarea poruncii duce sufletul, sărmanul suflet, la starea aceasta de moarte. Şi atunci, de aici se desluşeşte următorul cuvânt: moartea începe în suflet şi se sfârşeşte în trup.

Deci dacă este o moarte sufletească şi o moarte trupească, şi învierea trebuie înţeleasă la fel: învierea este întâi sufletească şi apoi trupească. Şi aici ne stă ca temei cuvântul Mântuitorului din Evanghelia după Ioan, pe care-o citim noi pentru cei adormiţi şi prin care ni se dezvăluie o taină uimitoare, adâncă, revelatoare: „Adevăr, adevăr spun vouă: cel ce as­cultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (In 5, 24). E uimitoare mărturia! Asculţi, crezi şi parcă-ţi spui deodată: prin credinţă ai păşit deja pe calea învierii, se înţelege însoţită de fapta bună, de Sfintele Taine, de sfintele virtuţi. Deci cel ce ascultă cuvântul şi crede are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci a şi trecut, s-a mutat din moarte la viaţă. La ce judecată? La judecata aceea mare, obştească. Poate va trece prin judecata par­ticulară, imediat după despărţirea sufletului de trup, dar în lumină. însă faptul este mai semnificativ în special prin stăruinţa aceasta de a primi de aici semnul învierii, puterile învierii, aşa cum reiese din versetul care urmează: „Adevăr, adevăr zic vouă: vine ceasul, şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia” (In 5, 25). Aici Mântuitorul întăreşte cuvântul o dată mai mult: „vine ceasul şi acum este”. Acum este!, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Duihnezeu. Despre ce morţi e vorba? Nu de morţii din cimitir, pentru că de morţii din cimitir va vorbi mai pe urmă: „.. .vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândei” (In 5, 28-29), adică e vorba aici de învierea trupurilor. Şi atunci, aşa cum este întâi o moarte sufletească aici şi acum, în viaţa de aici, şi o moarte trupească la sfârşit, la fel este şi o înviere duhovnicească, aici şi acum, iar cea a trupurilor la A Doua Venire a Mântuitorului şi chemarea la înviere a celor adormiţi. Cuvântul este de o însemnătate şi o gravitate extraordinară, uimitoare, şi pe care doar unii sfinţi l-au accentuat. Mă refer la Sfântul Macarie, bunăoară, la Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama, aceşti mari Părinţi duhovniceşti. Ei au pus acest accent unic, am zice, şi anume al morţii deodată prin păcat, dar şi al omorârii morţii, şi învierii de aici…

Dialoguri duhovniceşti, Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ