Misterele Terrei. Marile provocări ale ştiinţei – Viața la extreme | GALERIE FOTO

0
168

verhoiansk

Există pe Pământ zone locuite, unde diferenţa de temperatură dintre anotimpuri atinge valoarea de 100°C. Aceeaşi diferenţă de temperatură există şi între gheaţă şi apa clocotită.

Cei 2.000 de locuitori din Verhoiansk trebuie să trăiască la asemenea extreme. Acest loc este considerat drept polul frigului pe Pământ şi se află în Iakutia, în nord-estul Siberiei, la 140 km nord de Cercul polar, undeva pe râul Jana. Acolo, temperaturile oscilează între -70°C iarna şi +36,7°C vara, ceea ce reprezintă un interval de 106,7°C.

Localitatea Verhoiansk a fost întemeiată în 1638 de către cazaci, ca tabără de iarnă, iar în secolul XIX, a servit ca loc de exil. Astăzi, majoritatea locuitorilor săi lucrează în industria produselor alimentare.

rexfeatures-2087439g

Nu departe de Verhoiansk, în estul Siberiei, se află Oimiakon, unde în iarna 1993 temperatura a coborât la -89,2°C. Nici în Canada nu este cu mult mai cald: la Snag, în Yukon Territory, s-a atins în februarie 1947 o temperatură de -62,8°C. Dar polul absolut al frigului se află în estul Antarcticii -acolo, la 21 iulie 1983, în staţia rusă Vostok, temperatura a coborât, ca şi la Oimiakon, până la -89,2°C. Mai târziu, în zona Polului Sud s-a atins -94,5°C.

„Dumnezeule, oribil loc”, scria cercetătorul britanic al Antarcticii, Robert Falcon Scott (1868-1912), după ce, în ianuarie 1912, la o lună după norvegianul Roald Amundsen (1872-1928), ajunsese al doilea la Polul Sud.

Un frigider uriaş

antarctica-canyon02

În interiorul Antarcticii, chiar şi în vara sudică, temperaturile trec rare­ori de -20°C. Între Arctica şi Antarcti­ca există mari contraste, chiar dacă ambele zone au ceva în comun: vara, 24 de ore soare, iarna, zi şi noapte în­tuneric şi întotdeauna frig.

Arctica este o mare acoperită mai ales cu banchize având o grosime de numai 3m, în timp ce Antarctica este un continent de peste 12 milioane km2, cu munţi înalţi de peste 5.000 m şi în­gropat într-un gheţar care pe alocuri atinge grosimea de 4.000 m.

Arctica se află în vecinătatea continentelor dens populate – Europa, Asia şi America -, Antarctica se află departe de orice fâşie de pământ, în marea rece ca gheaţa.

La Polul Nord este frig, la Polul Sud este de două ori mai frig. În Nordul îndepărtat, la nord de Cercul polar, trăiesc 2 mili­oane de oameni; în sudul îngheţat, doar câteva mii de oameni de ştiinţă.

Ronald Amundsen, primul om în infernul frigului de la Polul Sud

Cercetatorul polar norvegian, născut în 1872, a făcut, asemeni englezului Scott, o cursă ucigaşă prin Antarctica. La 14 decembrie 1911, el a fost primul om care a ajuns la Polul Sud într-o sanie trasă de câini – cu patru săptămâni înaintea lui Scott, care a plătit cu viaţa această aventură. Pornit în căutarea cercetătorului italian Umberto Nobile, cu care în 1926 zburase pentru prima dată în dirijabilul „Norge” pe deasupra Polului Nord, el s-a prăbuşit în 1928, la Spitzbergen.

Supravieţuirea pe gheaţă şi în mare

Pe continentul îngheţat, flora se limitează în mare măsură la muşchi, licheni şi alge de uscat. În afară de acestea, mai există bacterii şi ciuperci care trăiesc în sol. Doar în regiunea de margine a Antarcticii s-au găsit două specii de plante fanerogame.

În interiorul continentului, fauna este compusă din nevertebrate de mărime microscopică, precum monocelularele, din râme şi păianjeni, purici de zăpadă şi acarieni. Cel mai mare animal care trăieşte pe uscat este un purice de 12 mm. Viaţa propriu-zisă din Sudul îngheţat se desfăşoară pe ţărm şi în mare. Aici mişună păsări acvatice precum pinguinul Adelie şi cea mai mare pasăre de pe continent, pinguinul imperial, pescăruşii şi albatroşii. Lor li se alătură foci, ca cele mâncătoare de crabi, leoparzi, Ross şi Weddell, ca şi balene cu aripioare şi balene de Groenlanda, care găsesc aici, în apele mării, hrană din belşug.

Uriaşe cârduri de crustacee planc-tonice aprovizionează animalele antarctice, care cresc mai lent la frig, dar, în schimb, sunt mai mari decât oriunde în lume. Peştii s-au adaptat şi ei temperaturilor de aici ale apei de -2°C până la +3°C. Din unii peşti s-a izolat o glicoproteină, care, asemenea antigelului, protejează împotriva frigului celulele şi lichidele corpului.

Pinguinul imperial. Această pasăre care nu este adaptată pentru zbor, dar este extrem de dotată pentru înot, cloceşte în colonii, pe banchizele Antarcticii.

Elefantul de mare. Stratul său gros de slănină îl ţine la adăpost de frigul antarctic pe cel mai mare reprezentant al familiei focilor.

Albatrosul călător. Acest excelent planorist dispune de o anvergură a aripilor de peste 3 m şi trăieşte în oceanele sudice.

Lichenii. Aceste organisme rezistente la frig sunt formate din ciuperci şi alge.

Ursul polar. Sub blana groasă şi albă se ascunde un strat de grăsime subcutanată, care-l izolează perfect pe ursul polar, ferindu-l de ger.

Ca în cuptor

hottest-place-on-earth-where-people-live-el-azizia

La 13 septembrie 1922, în Libia, la Azizia, era cu 150°C mai cald decât la polii frigului de pe Pământ – erau 58°C, cea mai ridicată valoare înregistrată vreodată pe Pământ – la umbră, în măsura în care acolo există umbră naturală.

Mai există şi alţi poli ai căldurii, dar care, ca urmare a împărţirii inegale uscat-mare, nu se află la Ecuator, ci în emisfera nordică, în zona de înaltă presiune subtropicală.

Printre locurile insuportabil de călduroase se numără San Luis în Mexic, cu 57,8°C, Death Valley în SUA, cu 56,7°C, Kebili în Tunisia, cu 55°C şi Wadi Haifa din Sudan, cu 52,6°C. Locul cel mai fierbin te din Europa este Sevilla, în Spania, cu maxima de „numai” 50°C.

Peste o treime din suprafaţa uscată a Pământului se compune din deşerturi, stepe deşertice sau savane uscate, care suferă de pe urma lipsei de apă, ceea ce înseamnă că acolo evaporarea depăşeşte precipitaţiile. Pare paradoxal, dar există o explicaţie. Apele freatice urcă la suprafaţă, se evaporă şi cad sub formă de ploaie spre pământ, dar apa nu ajunge pe sol, ci se evaporă încă din aer, înainte de a atinge pământul.

O lume înconjurătoare ostilă

16% din populaţia globului trăieşte în cele 21 de regiuni aride ale Pământului, mai ales în zonele aproape de coastă. Zonele centrale supraaride, în care, în medie, cad mai puţin de 25 mm de precipitaţii pe an, sunt aproape nelocuite. Există regiuni pe care ploaia le ocoleşte chiar şi 40 de ani până când, brusc, întreaga cantitate statistică din toţi anii secetoşi se revarsă deodată asupra pământului.

În această lume înconjurătoare extrem de ostilă pot rezista doar specii de animale şi plante specializate. În Sahara, salcâmii îşi întind rădăcinile până la 50 m adâncime în nisip, încercând să ajungă la apele subterane. În schimb, Tillandsia latifolia nu are rădăcini; ea îşi extrage umiditatea din aerul ceţos al pustiului Atacama din Chile, în timp ce vântul poartă planta prin aer.

welwitchia_120410_8

O altă plantă miraculoasă este Welwitschia mirabilis. Ea creşte în deşertul Namib, una din cele mai uscate regiuni ale lumii. Rădăcinile ei, în care acumulează apă, se întind pe o suprafaţă de 50 m2 şi ajung până la 5 m în pământ. Ciudat este că ea „bea” ceaţa care apare la ţărm, deasupra curentului rece Benguela, şi pătrunde 120 km în interiorul uscatului.

Capacitatea de a suporta temperaturi ridicate şi ariditatea apare clar la numeroase şopârle, păianjeni, furnici şi gândaci negri exotici. Mulţi locuitori ai deşerturilor se descurcă fără apă, luându-şi umezeala necesară din frunzele verzi ale plantelor din deşert. Crotalii de nisip ating nisipul arzător al Saharei doar cu câteva puncte ale corpului; vulpea deşertului şi viezurele marsupial australian.

Poporul nomad al tuaregilor s-a adaptat deosebit de bine la viaţa din Sahara. Îmbrăcămintea lor albastră tipică (indigo) le-a adus porecla de „poporul albastru”.

Vipera. Periculosul şarpe otrăvitor-trăieşte în Africa şi populează de preferinţă  regiunile Savanei.

Şopârla alergătoare de nisip îşi expune întotdeauna doar două picioare în nisipul fierbinte, celelalte două le ţine în aer, ca să se răcorească.

Dintre mamifere, cămila s-a adaptat în mod spectaculos la deşert, arşiţă şi ariditate. Ea poate hoinări prin Sahara două săptămâni, fără să bea. Dacă dă undeva de apă, într-un sfert de oră a înghiţit pe nerăsuflate 200 litri.

Există plante care pot rezista un timp şi mai îndelungat fără apă. Unele au petrecut 3.000 de ani şi mai bine în faza de seminţe, până când umiditatea să le trezească la viaţă. Asemenea plante cresc, înfloresc şi mor în câteva zile, lăsând în urma lor noi seminţe.

5791fb3734908

Poporul nomad al tuaregilor s-a adaptat deosebit de bine la viaţa din Sahara. Îmbrăcămintea lor albastră tipică (indigo) le-a adus porecla de „poporul albastru”.

Cum se locuieşte în zonele cele mai neprimitoare din lume?

Omul este inventiv atunci când este nevoit să se apere de arşiţa ucigătoare sau de gerul ucigător.

Soluţie genială a mongolilor, cu iurtele lor: gratii pliante confecţionate din lemn flexibil şi fixate vertical formează schela pereţilor pe care se întind şi se leagă între ele rogojini de pâslă. Un strat de pâslă cu o grosime de 3 cm are aceeaşi capacitate de izolare ca un perete de cărămidă cu o grosime de 6 cm.

Iurtele, care adăpostesc familii formate din 4-6 persoane, pot fi dezmembrate sau construite într-o oră. În Mongolia, 61% din populaţie locuieşte şi azi în iurte, chiar şi în oraşe.

mongolia-shaman-horse-trek-01

Inuiţii din Arctica îşi construiesc casa oriunde doresc să se aşeze – din materialul ce cade din cer: zăpada. Inuitul taie cu cuţitul blocuri de zăpadă şi le stivuieşte în cerc în jurul lui, aşadar îşi construieşte casa dinspre interior. Pe măsură ce taie zăpada din solul de sub picioarele sale, solul scade, în timp ce, simultan, casa creşte.

În cupolă se decupează o gaură, pentru ca aerul cald să poată fi evacuat. Pe o latură aflată la adăpost de vânt se face o deschidere scundă care duce afară. În exterior, fisurile sunt astupate cu zăpadă şi, în 20 de minute, igluul este gata. Pereţii izolează atât de bine, încât în interiorul igluului se ating 0°C, chiar şi atunci când afară sunt -50°C.

Pentru nomazii din deşerturi şi din zonele lor marginale, viaţa nu este atât de simplă. Boşimanii din deserturile Namib şi Kalahari, beduinii şi tuaregii din Sahara, mongolii din deşertul Gobi sau aborigenii trebuie să-şi ducă locuinţele cu ei, dar boşimanii şi vechii australieni nu au de ce să se plângă, căci le sunt de ajuns paravânturile sau colibele simple din ramuri, coajă de copac sau iarbă.

tuareg_1997-2001-4

Mai mare bătaie de cap au tuaregii care în expediţiile lor prin deşert trăiesc în corturi din piele de capră sau oaie. Dacă rămân mai multă vreme într-un loc, ei îşi fac colibe din paie şi frunze de palmier. Tuaregii stabili trăiesc în case din lut şi piatră. La fel trăiesc şi beduinii, în ale căror mari corturi ţesute sunt uneori aşternute covoare şi unde se poate observa un oarecare lux.

Strategii umane

Oamenii au dezvoltat tehnici deosebite pentru a supravieţui într-un mediu înconjurător fierbinte, ca, de pildă, boşimanii din deşertul Kalahari din sud-vestul Africii. Se încadrează în civilizaţiile primitive, sunt culegători şi vânători. Chiar şi în perioadele cele mai uscate, îşi pot procura hrana. Cunosc 115 specii de plante comestibile.

De asemenea, se pricep să găsească apă în regiunile aride. Formaţiunile solului şi resturile de plante indică rădăcini în care este acumulată apă; anumite plante sau insecte sugerează apropierea altor plante, comestibile sau acumulatoare de apă. Şi urmele de animale le arată calea spre apă. După urme, ei ştiu şi la ce depărtare se află animalul, dacă îl pot omorî chiar azi sau abia mâine.

Între 60 şi 80% din hrană este procurată de către femei, restul provine din vânătoare, de care se ocupă bărbaţii. Femeile culeg fructe, rădăcini care conţin apă, pepeni, portocale, miere şi nuci. Ele împart hrana de când o culeg, fiecare îşi primeşte porţia.

hotentoti

Boşimanii vânează animale de pradă, girafe, struţi, antilope, porcul spinos, şerpi, termite şi gândaci. Ei folosesc arcul şi săgeata cu vârful din os otrăvit, piatră sau fier, ca şi paloşul şi măciuca.

În vânătorile cu gonaci, animalele sunt încercuite şi omorâte cu suliţele. Prada se împarte în tabără, uneori sunt invitaţi să mănânce şi grupuri învecinate.

Cel mai ostil continent

Fotografie din satelit a Antarcticii acoperite de gheaţă. Cel de-al şaselea continent, cu o suprafaţă de 12,4 milioane km2, este cu aproape 2 milioane km2 mai mare decât Europa şi cu 5 milioane km2 mai mare decât Australia.

Horticultura în deşert

Tuaregii s-au adaptat şi ei vieţii în condiţiile extreme din Sahara. Tuaregii Kel Ewey trăiesc de secole în regiunea muntelui Air, din sudul Saharei centrale. în comparaţie cu deşertul din jur, cei 50-150 mm de precipitaţii care cad aici din iulie până în septembrie înseamnă mult. Ploaia face posibilă aici nu numai creşterea vitelor, ci şi o horticultură bazată pe irigaţii.

Zootehnie nomadă

Economia tuaregilor se compune din mai multe elemente: cavalerii deşertului se aprovizionează cu alimentul lor de bază, meiul, prin comerţul cu caravanele. în acest scop, ei străbat sute de kilometri pentru a face comerţ cu produse de grădină, cu sare, mei şi curmale. încărcătura de 180 kg de mei a unei cămile ajunge pentru o persoană un an de zile. O gospodărie mai înstărită de două persoane posedă, de regulă, 15-20 cămile şi 60 de capre.

În această parte a Saharei, clima variază nu doar de la an la an, ci şi de la un loc la altul. Crescându-şi cămilele şi caprele în turme nomade, tuaregii riscă mai puţin: ei aleg acele văi în care, în anotimpul ploios, cad averse din belşug.

Misterele Terrei, Marea provocarea a ştiinţei, Editura Reader’s Digest

LĂSAȚI UN MESAJ