Misterele Terrei. Marile provocări ale ştiinţei – Valuri monstruoase debarcate pe uscat

0
64

valuri-monstruoaseFurtunile produc pe mare valuri puternice care se năpustesc pe ţărm. Dar acestea par de-a dreptul inofensive în comparaţie cu un tsunami, care bântuie mii de kilometri prin oceanele lumii şi provoacă apoi imense pagube pe uscat.

Este absolut inofensiv, în largul mării nu pune în primejdie nici măcar o barcă pneumatică. Dacă un tsunami străbate Pacificul, distanţa dintre două creste de val este de 150 km sau mai mult. Are doar câţiva de cimetri înălţime şi, de aceea, este abia vizibil. Dar este rapid: în funcţie de adâncimea apei, poate atinge 1.000km/h!

În medie, doi tsunami devastatori străbat într-un an Pacificul. În 1954, un tsunami provocat de un cutremur produs în dreptul ţărmului Alaskăi a provocat pagube şi în Noua Zeelandă. Aceste valuri pot parcurge peste 10 000 km. Energia lor este purtată mai departe de întreaga coloană de apă până pe fundul mării. Dacă adâncimea apei este mai mică decât jumătate din lungimea valului, fundul mării frânează partea de jos a valului. Partea superioară a valului prinde viteză şi se ridică – valul devine mai înalt.

Dacă valul este mai înalt decât adâncimea apei, creasta se apleacă în faţă şi se sparge. Pe malul plat, valul pierde încet din avânt; pe ţărmul abrupt, „frânează” brusc. Spre deosebire de valurile provocate de vânt, care provoacă mişcări ale apei numai în sus şi în jos, aceste valuri împing spre uscat gigantice cantităţi de apă. Pereţii de apă, înalţi de până la 40 m, aruncă pe uscat vase ancorate şi distrug case sau chiar localităţi.

Pericol în Oceanul Pacific

În Hawaii, un asemenea val uriaş a dus la moartea a 159 de oameni. Pornise la 1 aprilie 1946, în urma unui cutremur cu forţa de 7,1 pe scara Richter, aproape de Aleutine, la o depărtare de 3 750 km. La 17 iulie 1998, un cutremur cu magnitudinea de 7,1 grade, produs în faţa ţărmului de vest al Papua-Noua Guinee a declanşat trei valuri cu înălţimi de 7-10 m, care au inundat o fâşie de ţărm pe litoralul nordic al statului insular de la Pacific şi au provocat circa 12 000 de pierderi de vieţi omeneşti.

În Oceanul Pacific, tsunami se produc mai des decât în Oceanul Indian sau în Atlantic, deoarece Pacificul este mult mai activ din punct de vedere geologic. După cutremurul din 1755 de la Lisabona, majoritatea celor 70 000 de victime au murit nu de pe urma şocurilor seismice, ci a uriaşelor cantităţi de apă aruncate de tsunami pe uscat.

Oceanul Pacific este în pericol mai ales pentru că de-a lungul inelului de foc pacific cutremurele sunt deosebit de dese. Plăcile oceanice mai dense se scufundă sub plăcile continentale. în acest proces, plăcile se agaţă unele de altele – în rocă se formează tensiuni, care se descarcă prin mişcări bruşte ale flancurilor de falie: pământul se cutremură, iar masa de apă de deasupra epicentrului sunt împinse însus.

Un perete de apă de înălţimea unui turn

Conform unor date ştiinţifice recente, în viitor, valurile uriaşe i-ar putea pune mai des în primejdie pe riveranii Atlanticului. Oceanografii americani au descoperit fisuri pe platforma continentală, nu departe de golful Chesapeake. Ca urmare, pe coasta estică a SUA, solul mării se divide – alunecările de teren se înmulţesc şi pot provoca tsunami.

Unul dintre cei mai mari tsunami consemnate în istorie a lovit Indonezia, în anul 1883, după erupţia vulcanului Krakatoa. în explozie, între insulele Java şi Sumatra, o parte a vârfului vulcanului a fost aruncată în aer, caldeira submarină s-a prăbuşit în camera magmatică goală.

În decurs de două ore după erupţia vulcanului, litoralul Sumatrei şi Javei a fost surprins de tsunami. Pe un perimetru de 80 km, în valurile înalte de până la 40 m, au murit aproape 36 000 de oameni, 295 de localităţi au fost complet distruse.

Oceanografii apreciază că un tsunami poate pune în mişcare chiar şi un milion de tone de apă. Cele mai mari pagube apar nu ca urmare a inundării uscatului, ci din cauza suc-ţiunii violente formate când valul se retrage dinspre uscat.

Numele de tsunami provine din japoneză şi înseamnă un „lung val din port”, noţiune prea blândă pentru pustiitoarele mase de apă. începând din 1963, noţiunea este folosită de oamenii de ştiinţă din toată lumea.

Cu totul altfel: valuri produse de vânt

Vântul trebuie să sufle cu cel puţin 0,315 m/s pentru a provoca mici valuri încreţite, mai mici decât tensiunea superficială a apei, care dispar când vântul se potoleşte. Doar atunci când valul măsoară mai mult de 1,73 cm înălţime, forţa gravitaţională devine elementul motrice, iar valul porneşte.

Modul de creştere a valurilor depinde şi de mărimea suprafeţei apei puse în mişcare de vânt. Odată antrenate în mişcare, dacă în calea lor nu se află nici o insulă, valurile se extind sub forma hulei. Ele pierd doar puţin din energia lor, de aceea, chiar şi în condiţii de acalmie locală şi de mare liniştită, se pot vedea valuri care apar la o depărtare de mii de kilometri. Valul creşte odată cu intensificarea forţei vântului, dar nu fără limite: înălţimea lor maximă reprezintă o şeptime din lungimea valurilor.

Sistem de prealarmă

După catastrofa din anul 1946 din insulele Hawaii, aici a fost instituit un sis tem de avertizare împotriva valurilor iriaşe, care şi-a început activitatea după 2 ani. în această acţiune s-au angajat peste 20 de state riverane ale Pacificului. Seismografe din întreg spaţiul pacific contribuie la localizarea cutremurelor şi la calcularea magnitudinii şi poziţiei cutremurului, ca şi a direcţiei de mişcare a flancurilor de falie.

Mai ales în cazul cutremurelor de peste 7 grade pe scara Richter, trebuie rapid stabilite modificările nivelului mării. Dacă se cunoaşte direcţia valurilor, populaţia de pe ţărm poate fi avertizată prin radio şi televiziune şi, eventual, evacuată.

Pe măsura desfăşurării fenomenului, timpul de parcurgere şi direcţiile unui tsunami pot fi calculate tot mai exact, deoarece relieful fundului mării este intens studiat şi măsurat. Cu toate aceste prognoze, în 1960, 60 de oameni şi-au pierdut viaţa în Hawaii pentru că au ignorat avertismentele.

Gonind cu 1.000 km/h prin oceane

La supra faţa apei se observă doar puţin din dezlănţuirea forţelor primare. Uneori, oglinda apei se ridică doar cu câţiva decimetri.

Iniţial, distanţa dintre crestele valurilor ajunge până la 150 km. Cu cât adâncimea scade, cu atât devin valurile mai scurte şi mai înalte.

Cutremurele de sub fundul mării sunt declanşatorii temuţilor tsunami. Se pot pune în mişcare chiar şi 1 milion de tone de apă.

Pentru a reduce la minimum pericolul avertismentelor false, pe fundul mării sunt instalaţi senzori de presiune, care măsoară direct un eventual val. În felul acesta, sunt descoperite chiar şi oscilaţii minore, de câţiva centimetri, ale nivelului mării. Semnalele senzorului sunt receptate de o geamandură, apoi sunt transmise prin satelit unei centrale, care le evaluează, în 1997, prima instalaţie de alarmă de acest fel a fost ancorată la o adâncime de peste 4 km în faţa ţărmului Alas-kăi, în fosa Aleutine, un loc cu seismicitate mărită, întrucât aici este locul de tensiune maximă dintre falia pacifică cu cea nord-americană.

Alte modalităţi sunt experimentate în Callao (Peru) sau în Shizuoka (Japonia) : este vorba de masive diguri de protecţie, cu ajutorul cărora se încearcă să se prevină sau, cel puţin, să se limiteze pagubele provocate de masele de apă.

Creasta valului cu o înălţime de până la 40 m se sparge şi distruge tot ce stă în calea apei. Cele mai mari pagube sunt provocate de sucţiunea de la retragerea apei.

Fundul mării frânează partea inferioară a valului, partea superioară prinde viteză şi se ridică.

Misterele Terrei, Marea provocarea a ştiinţei, Editura Reader’s Digest